Cadeau porumbei, paliti de ganduri funeste; ei nu mureau, daca la asta va gandeati; doar gustau din ingraditul fum al cunoasterii, cat sa plece bezmetici, in largul prea logic de-a mai zbura fara de teama.
Nu-mi mai plutea nebunia prin vorbe; urletul lumii, imi dobora gandul, denaturandu-l, nuantandu-l si pregatindu-l pentru un viitor, in care doar trecutul era constient in visele cosmarului ce avea sa fie.
Imi incalceam si stele prin cer si ce daca, vantul mi-e casa, el ma poarta; nu-i devenire, ci lungul drum al improptirii de-un punct infim, cat sa te sustina in vrerea ta de a fiinta murind, de a muri si de a lasa toiagul sa cada.
...Doborat de-o idee arhimediana, cea ce candva rasturna lumi; singura putere pe care o mai ai, e sa-ti dai duhul in mod democratic, sub privirile celor ce te-au vrut dus.
Viata nu-i vreun vrut nevrut; e o greseala mostenita genetic; un nevrut ravnit pana la moarte.
Ce bine ca am murit! Tocmai prisesem gustul vietii!