A fost odata ca niciodata o floare, care, dupa cativa ani de tacere, in sfarsit a inflorit. Si de-atunci ma tot simt inflorit ca dupa propria nunta. Pe aceeasi poarta, in mine a intrat si viata. “Greutatea” mea este de floare, mirosul meu e parfumul vietii. Un singur lucru nu mi se poate mirosi: sufletul ascuns in subsuorile frunzelor. Doresc s-ajung o floare fara varsta si mi se-nverzeste tot vesmantul. Prin tulpina dreapta ma strabate lumina adevarului si caldura frumosului, taina mea fiind sa stiu pentru ce traiesc. Deocamdata nimeni nu stie sa-mi spuna de unde am venit.
O zi indepartata din copilaria mea ma intreaba de iubire. Am crescut intr-o gradina a Casei Universului, unde bucuria florii este floarea. Intre flori se infiripa iubirea care umple intreg desertul sufletului nostru. Cand adormim, chipul ne e sarutat de ingeri si visam ce gen de floare vrem sa fim. In fiecare seara, ne inchidem ochii si ne dorim sa gasim un "tu" care sa ne acopere radacinile cu petale albe de cires si sa ne aprinda inima cu trandafirul rosu al iubirilor eterne. Pe un singur scaun intreg sta ea, iubirea. Iubind fiecare secunda ca si cum ar fi ultima, secunda de infinit a iubirii e in siguranta. Si pentru floare iubirea este ca o boala, ca o obsesie meditativa. Nu-mi apartin cand iubesc. Firul meu de viata se coase si descoase. Nascuta-n propriile-mi radacini, tandretea si bucuria exulta azi in seva mea de planta. Mangai aerul din jur, zambesc bondarilor… In astfel de sentimente, raman doar cu un dor dupa petala muscata de pasari, dupa carnea mea rumegata de caprioare. Imi eliberez durerea in cateva cuvinte: “Ce rau c-ati nimerit calea spre mine si nu v-ati ratacit! Voi, care ati facut atata rau din locul meu interior, nu-mi veti lipsi niciodata!”
Imbracat de duminica stau toata primavara si traversez din ochi aleea plantelor cu spini. M-a trezit suflul cocorilor. Tandretea razelor ma incanta in orele in care sunt nederanjat de egoistii nori, prin a caror negura nu strabate lumina. Cu toate astea, cand ma vede intunericul se arunca in prapastie.
Vara si toamna, indiferent ca-i seceta sau ploaie, ma ridic pe jumatate si simt cum sunt binecuvantata. Imi urmaresc seva in tulpina si roua diminetii pe frunza mea rebela, dupa cum isi privesc nedumeritii prelung degetele. Cate degete se poarta la o mana, atatea petale port si eu la san. In preajma mea, nu iti raman decat sa plangi cu lacrimi adevarate. In locul meu, daca ma scoti, ce-o sa ramana? Nici un gol nu va mai fi, acum in pragul iernii. Dupa ce-mi vei fi lipit chipul de trupul celest, te rog nu-mi rupi radacina, sau macar sa nu ma lasi s-atarn cu capu-n jos, caci sunt nevoita sa cunosc si tristul destin al ierbii!
In crugul iernii, apa din mine zace inghetata, si-mi sclipesc turturii de verde. Dimineata, ceata ma defriseaza in indescifrabil, iar in lumea pe care o despic nu stiu ce sa caut, ce sa mai gasesc. Cu gandul mijind a ironie, ma intreb: ce-mi ascunde noaptea, intunericul de mai tarziu? Daca as putea sa iau asupra mea a noptilor durere, plictisul amiezii imi va aminti ca ingerii vor plange. Suferinta lor e pajura a unui singur scriitor. Dar infinitul este generos si a dat o mare libertate atomilor in noi pentru a ne ucide. Asa ma gasesc undeva in iarba palida, tacand inteleptit la marginea propriei mele umbre ce incolteste-n semeni. Si sufar in nespus, cu ruga dureroasa. Nebunia mea, plansul, e pentru o lume mai frumoasa.
Ajung la capat si unde, unde sa ma caut? Simbolul despartirii nu iarta si cand nu va mai fi nimica, sunt in acelasi timp cu florile de ieri. Insa caderea mi-e certata cu moartea si voi ciuguli din lumea de apoi. Si reinvat sa nasc petale in alt spatiu, in locul fara un ciclu al vietii, intr-un loc etern. Fara piele, fara oase, necuvantator, voi rezista in continuare. Povestea mea nu e altceva decat povestea tuturor, povestea voastra.