Din copilarie am cunoscut pe cineva cu care m-am imprietenit.Fara sa imi dau seama ii faceam ochi dulci, fara sa stim eram la fel, dar, in acelasi timp, cu totul diferiti.Numai cand il vedeam, simteam o bucurie sufleteasca nestapanita. Nu intelegeam ce se intampla cu mine caci eram doar o copila de vreo 11-12 anisori.
Totul a evoluat, de la o amicitie prosteasca la o dragoste copilareasca si spre final la ceva matur, dar el tot ca o copila ma vedea.Din cauza comportamentului meu si-a dat seama ce se petrecea cu mine. Am facut greseala de a-l deranja prin insistenta mea. Asa a ajuns sa ma evite. Nu constientizam ca eu eram de vina dar cand am atins limita rabdarii lui a tipat la mine atat cat sa-mi bage mintile in cap.
Dupa un timp de lunga tristete am aflat ca sufletul meu mi se poate vindeca, iubind alta persoana. Am stat si ne priveam, cateodata ne mai scapam un zambet. Dupa o perioada de topire sufleteasca si dupa o vacanta extrem de lunga fara sa ne vedem, am aflat ca isi gasise pe cineva chiar la el in clasa.
Sufletul iar a inceput a-mi suspina. M-am obisnuit cu gandul ca cei doi se meritau.
Intr-o zi eram in cafeneaua mea preferata cu cele mai bune prietene ale mele. Spre plecare cei doi "porumbei" au intrat in incapere. Simteam ca mor gandindu-ma ca eu puteam fi in locul ei!
Cu mult timp in urma imi promisesem sa nu plang pentru un baiat. Nu aveam de gand sa-mi incalc aceasta promisiune tocmai pentru el!
Meditand asupra situatiei m-am decis sa-mi inchei suferinta. Sa-mi uit TRECUTUL nefericit si sa ma gandesc la VIITORUL meu si la primul meu examen hotarator care se apropia. Mi-am dat seama ca viata mea de abia incepea iar eu ma comportam ca si cum s-ar fi sfarsit deja.
Poate in acea zi o parte din mine intr-adevar a murit si inca mai simt tristetea care ma macina in adancul sufletului.