Credeam ca toata lumea stie asta. Ca un inocent sau un cretin sau amandoua in acelasi timp sau amandoua sunt una.
Insa nu-mi explic faptul ca si acum se mai pot citi enorm de multe poeme pe care autorul le vrea inchinate frumosului, binelui, iubirii, fericirii, luminii, divinitatii care este ( ce enorma eroare! ) cele de mai inainte sau tristetii, angoasei, durerii ce cersesc pentru, si slavesc mica persona.

" Adevarul nu se confunda intotdeauna cu dreptatea! "
Admiratie pentru o asa cantitate imensa de genialitate a dilematicilor!

Poiesis- creatie; de unde, cand si cum idealism ieftin, degenerat, stupid sau expunere- proiectie a decrepitudinii proprii?
Nu sunt absolvent de Litere, nu ma socotesc in nici un caz original- fara fatarnicii, mi-e magistru Nietzsche!- insa frumosul din poemele lui Eminescu imi par a depasi atat de mult sinele facil- firesc, incat devine inuman, monstruos, greu, inspaimantator, desfigura(n)t- Absurd!
Iar cadavrele, mizeria, flegma insangerata a ftizicului din creatia bacoviana imi par superbe, de parca s-ar hrani doar cu apa plata si lamaie.
Ah, cred ca am rostit deja a doua oara cuvantul de ordine: Creatie!

De prea multe ori am vrut cainele micului scriitor lingand cu pofta talpile Creatiei, de prea multe ori am citit poezie- sexy, pentru admiratorii frumosului facil- firesc.

Nu mai confundati frumosul cu Frumosul!
Mai mult, reduceti trairea oricarei poiezii la doar doua trairi: BUCURIE si SPAIMA!
Da, sa redevenim copii!- dupa o a treia metamorfoza, nu? -
Sa ne inspaimante trairea Celuilalt, sa ne inspaimante iubirea! Sa renuntam la tot ce ne dorim, sa murim alegoric, sa mestecam lutul pe care pasim si care suntem si sa avem puterea de-a ne arata dintii zambind!
Atat.