Modernitatea lumii în care trăim este rezultatul eforturilor pe care le depunem în fiecare zi pentru realizarea noastră ca indivizi în mediul care ne înconjoară. Calitatea și cantitatea efortului omului obișnuit sînt vectori care cel mai adesea tind să ia direcții contrare. În lume totul se construiește după principiul dualității; dialectica manelei se construiește în cazul acesta pe divergența de opinii în ceea ce privește criteriul de acceptare sau neacceptare a acestui gen muzical. Fiind la origine melodie orientală de dragoste, ușoară și ritmată, maneaua deviază cu timpul și în funcție de poporul care împrumută acest gen. Dacă am început într-un stil oarecum științific e pentru a fixa mai bine această dualitate (pe care, pentru a fi imparțial, refuz să o menționez: cine are urechi de auzit să audă). Evoluția genului ( ca să recurgem la un soi de Istorie a genului) înregistrează mai multe etape de-a lungul timpului. La noi, precursori și promotori ai manelei sînt, de cînd se știe, A.c.M.(metamorfozat, apoi în A.de.V.), M. la M. și alții. Aceștia practicau un stil de manea amestecat cu stil popular În perioada ante-revoluționară. Odată cu revoluția, și puțin mai tîrziu, se produc schimbări majore în genul manelei din România: promotorii sînt tenace și operează modificări în stil, aducînd genul mai aproape de stilul-sursă, pentru a crea un spațiu de deschidere amplu, favorabil răspîndirii și prizei la public; acest lucru nu a fost dificil, deoarece din ce în ce mai mulți fani (să mai amintesc că fan este prescurtare de la fanatic?) se resimt de stimulii genului. Maneaua devine o adevărată afacere pentru producători și totodată de nelipsit de la petreceri.
În ultima vreme maneaua a înregistrat o evoluție surprinzătoare: se observă distincția de stil între un C.I-ță, care practică o manea amestecată cu hip-hop, spre deosebire de M.la M., și A.de.V., care abordează maneaua tip blues. între brutalitatea primului și patetismul celui de-al doilea gen, există arii de influență din culturi mai puțin obișnuite cu maneaua: nu de mult mi-a fost dat să aud manele cu iz italian. Un alt caz îl reprezintă fenomenul de asimilare în cazul a ceea ce poartă la noi în țară numele de muzică latino: nu de puține ori cunoscutul F. (cu plete în vînt, copie carnavalescă a lui Julio Iglesias) a participat la emisiuni de televiziune în compania unor S.P-iul, G-ță, etc.; iar melodiile sale nu se îndepărtează foarte tare de genul în discuție.
Plăcerea pe care o resimte fanul manelei este rezultatul unor stimuli din subsidiar, din subconștientul personalității sale (!), iar dorința de a asculta manele se datorează unui refuz al efortului, dominantă fiind lenea. Este momentul pentru a da niște definiții (discutabile, recunosc): numesc persoana care își asumă actul performativ al melodiei de tip manea, însoțită de text sau nu, manelist; numesc persoana ineresată activ de acest gen, maneloman (după modelul meloman) sau manelofil (după modelul cinefil); numim spațiul în care este performat genul, manelotop, iar timpul acordat activității de ascultare / compunere, manelocron. Aberante sau nu, scopul definițiilor nu este de a instaura o regulă, ci doar de a arăta o modalitate de a vedea lucrurile.

bison ravi