Unde să caut Kogaionul, centrul geometric al lumii, muntele de raze? Fiu al nimănui, sunt orb, pentru că văd și nu înțeleg. Din cauza părților luminii nu văd întregul, toată frumusețea muntelui. Noroc că unitatea prevalează asupra fragmentului. Frânghia căutării are un capăt, dar unde este capătul celălalt? Când sunt invadat de raze, eul meu îl pun înainte de toate începuturile, după toate sfârșiturile. Muntele e urcat instantaneu numai de umila-mi privire. E ca și cum cu ochi de furnică privesc înălțimea firului de iarbă. Razele cu agonie mă urmăresc din înaltul singurătății. A trăi înalt înseamnă a te plasa pe palierul posterității, pe locul unde veșnicia e împletită din flori efemere. Pe drumul spre raze, mă duce calul de fugă, iar vântul nu trezește acele singurătăți uitate printre ruine.
Călărind calul orb, calc în picioare orice râpă ce poate deveni un țărm, și orice țărm ce se transformă într-un început de mare. Nu pot uimi, dacă alerg pe ape. Astfel, am sentimentul că sunt destinat unui cerc închis prin suspendarea replicii. Din locul izgonirii nici o întoarcere nu se mai produce. Sunt de acord cu inevitabilul și nu sunt ceea ce se întâmplă, ci sunt cel căruia mi se întâmplă. Forma mea de sămânță conține promisiunea și experiența unei păduri fără de număr. Din pădurea nou creată, fructul copt va fi consumat, însă cel verde va rămâne în pomul lumii pentru o altă zi, o altă dată.
Sunt neîncheiat, nesfârșit în sensul lumii. Sensul este regăsit doar în perfecțiune, nu și în cioburile acesteia. Care sunt însă faptele care se vor prelungi în curgerea ciobului pe ape? Păcatul suprem e să luăm aparența curgerii drept realitate. Ce e mai mult, vine pe urmă, după legile adevărului, aceleași peste tot, ca și în geometrie. Am fost predestinați geometric numai dacă la final suntem împliniți.
Când înțelegi Kogaionul, poți să mori liniștit. Până acolo cine ne vindecă contradicțiile interioare? Ce misiune terapeutică ni se aplică? Omul e departe de ceea ce ar putea să devină. Ce preexistă în noi este trezit în contact cu împrejurările, cu razele de lumină ce ne iasă în cale. Ne salvăm iubind; de aceea din inimi împietrite s-au clădit cele mai trainice biserici.
Kogaionul îmi șoptește ce nu sunt și e suficient. Dar pot exista fără să știu? Unde mă aflu, dacă nu sunt în ceea ce trăiesc? Viața mi-a demonstrat că este o clipă și un vis, iar moartea mă salvează de selenitatea eternă. Tind spre starea de liturghie, dar nu sunt eu însumi, ci paradigma în care trăiesc. Astfel, nu originile sunt regăsite, ci consecințele lor. Vreau să mângâi lira, nu sunetul de trâmbiță. Îmi arhivez sentimentele și rămân cu neputința propagată tot mai sonor.
Am trăit pe mai multe niveluri și acum golul meu e plin, tăcerea mea cântă, nimic nu îmi lipsește. Cauzele le-am găsit privind în sus, nu în jos. În aceste circumstanțe, de ce să cer un bis divinității la căderea cortinei mele?