S-a întîmplat la sfîrșitul săptămînii trecute, într-o seară. Treceam neatentă prin fața televizorului, cu gîndurile risipite cine știe pe unde, și fără să vreau am auzit promoul la cartea lui Robert Turcescu. Am întors capul involuntar(sau poate asta se numește curiozitate), și am văzut o carte care pe ecran părea neapărat mare. Am decis că trebuie citită, și am închis cu zgomot sertarul memoriei cu această hotărîre în el.

Sîmbătă seara revăd promoul, și instantaneu îmi fulgeră prin cap că trebuie să fac rost cumva de telefonul lui Turcescu pentru un scurt interviu.

Duminică dimineață pe radio, în timpul emisiei, între două intervenții, mă pun pe scris e-mail-uri. Unul la Polirom lui Florin Lăzărescu, cerînd imperios date despre carte. Altul lui Turcescu însuși, cerîndu-i acceptul pentru interviu. Cînd mesajul trimis pe adresa lui de radio s-a întors înapoi ca fiind nepreluat, m-am descurajat brusc. Adio interviu, good-bye Robert Turcescu! Dar mi-am dat seama că trebuie să mai aibă o adresă de serviciu și pe teve, așa că reexpediez mesajul cu noi speranțe.

-Crezi că stă Turcescu să-și citească mailul, mă întreabă un coleg. Mai bine află-i o adresă personală, nu de serviciu.

Dacă ar fi așa de simplu...era duminică, nu aveai cu cine să vorbești despre cărți, interviuri, adrese, telefoane sau Robert Turcescu.

Luni pînă am plecat eu de la birou nu venise nici un răspuns de la acceptare sau refuz. Am primit în schimb un mesaj de la Florin Lăzărescu, salvator, cu numărul de telefon al lui Robert, și cu vestea că mă așteaptă cartea la editură. Oops! Era un semn că eram totuși pe drumul cel bun! Și am început să dau telefoane în radio pentru ca atunci cînd va veni acceptul pentru interviu să mă concentrez doar pe ceea ce era cu adevărat importante.

Marți toată ziua a fost coșmar virtual din cauza internetului mort. A fost genul de zi pierdută absolut aiurea, între două clicuri de mouse, o gură de cafea și telefoanele care sunau continuu. Neștiind dacă Robert apucase să răspundă la invitația de pe mail, l-am sunat cînd am fost sigură că a terminat emisiunea pe radio. Din cauza zgomotului făcut de fîntîna arteziană m-am și fîstîcit, am uitat complet că în mail Robert era "tu", la telefon a devenit "dvs". Și rușine să-mi fie, nici vocea nu i-am recunoscut-o la început. Acceptase deja dialogul pe mail, aveam să regăsesc confirmarea cînd coșmarul cauzat de internet a luat sfîrșit, și am fixat ora pentru interviu. Și la sfîrșit simplu, mi-a mulțumit. Cred că abia în secunda aceea am realizat că voiam o discuție cu el despre o carte pe care nici nu apucasem măcar s-o răsfoiesc.

Nu mult după acel dialog am plecat spre editură. Eram ofticată din cauza unei țesături de complicații ivită în radio, nu înțeleg nici acum de ce un lucru simplu nu se poate face decît neapărat într-un mod extrem de complicat, dar mai aveam destule resurse pentru a-mi duce la bun sfîrșit ideea.

Cînd Florin Lăzărescu a pus pe biroul din fața mea cartea am rămas mirată. Cartea "mare" pe care credeam că o văzusem la televizor era în realitate micuță. Un volum pe care îl poți citi oriunde, în metrou, la cosmetică, la coadă cînd îți plătești telefonul...În liftul editurii am citit prima pagină, pe următoarea în maxi-taxi, dar se înserase de-a binelea și șoferul uitase să aprindă lumina. Am continuat acasă, la finalul unei zile cum n-a mai fost alta și nici nu va fi prea curînd. N-am mai stat demult cu nasul într-o carte complet absentă la tot ce se petrece în jur, făcînd praf orice discuție pe cale să înceapă, și refuzînd orice ofertă de tocșou pe televiziune. Am rămas în colțul meu o bună parte din noapte, concentrată pe pagini, și poate nu atît pe paginile mici ale cărții, cît pe paginile mari, scrise de viață dincolo de ferestrele locuinței mele.

"România în direct" seamănă izbitor de mult cu "România azi" pe care o făceam eu. Este aceeași Românie pe care am cunoscut-o cu adevărat abia după întoarcerea în țară, cînd mintea mea a început să facă zi de zi sute de comparații între ce este dincolo și ce este aici.

Este aceeași Românie spre care veneam cu greu, și din care plecam ușor, fiindcă dincolo îmi era mai bine. Este aceeași Românie în care m-am întors fiindcă am fost suficient de naivă să consider întoarcerea în țară o provocare. O Românie pentru care mă simțeam foarte pregătită în plan academic, uitînd însă esențialul: poți foarte bine să fii premiant la școală, și să nu treci clasa în practica vieții de zi cu zi. O Românie pe care nu știu cît o iubesc, dar față de care mă simt oarecum obligată. La fel cum mă simt în fața părinților.

În mod normal, cartea lui Robert Turcescu n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Se citește ușor. A fost aproape o lectură pasională, fiindcă nici o pagină din carte nu te poate lăsa indiferent. Pînă și sentimentul că nimic, dar absolut nimic nu se va schimba aici prea repede nu este unul demolator, există în el o speranță, un impuls.

Îți vine să arunci cartea pe un raft de bibliotecă după ce o termini, și cu năduf să-ți spui "ce-ar fi dacă am mai încerca o dată? Poate a doua oară vom fi mai altfel".

Din păcate pentru noi, ceea ce o țară nu poate nicicum recupera este timpul pierdut, mai ales cînd acesta este prețios.

Dar poate că dincolo de asta tot am cîștigat ceva: dreptul de a deschide larg ochii la România în direct. Fiindcă sîntem permanent on air, cu sau fără Robert Turcescu pe post de moderator. Mai rămîne să și conștientizăm asta.

Cartea lui Robert Turcescu nu este cheia spre o grădină interzisă și miraculoasă, ascunsă ochiului obișnuit. Cartea este o fărîmă dintr-un ceva repetabil zi de zi. Atîta doar că ținem fărîma în mîini și o descifrăm pagină cu pagină, în încercarea de a face ziua de mîine mai suportabilă.

După cum spuneam, mie cartea nu mi-a adus nimic nou în plan mental. E mai curînd ca un tablou pe care-l revăd din timp în timp, ca să văd dacă nu mai descopăr ceva nou la el. În schimb cartea lui Robert Turcescu mi-a adus ceva în plan personal: lectura în programul zilnic, la final de zi, fie ea și imposibilă cum a fost ziua de ieri.

Coborîtă din infernul mediatic cotidian, trecută prin purgatoriul relațiilor interumane atît de departe de a fi perfecte, "Dans de Bragadiru" mi-a readus bucuria lecturii, și liniștea de care aveam atîta nevoie, pentru ca mîine să pot începe o nouă aventură. La România în direct. Mulțumesc și eu, Robert Turcescu!