E inca noapte, desi ceasul, paznicul nocturn arata o ora inaintata… Nu! M-am inselat! Pe cer deja au inceput strafulgerarile zilei! O dunga rosie la orizont capata dimensiunit tot mai mari in imensa mare cereasca, inca neagra. Peste putin timp se va distinge si arcul luminos, sfetnicul cald, ce dezmorteste cu privirea sa galbena, mangaietoare, intreaga natura .
Uite-l ! apare sfios la orizont , dar darz…si creste din mare spre inaltul azuriu pe drumul deschis de dunga prevestitoare a zilei frumoase.
Ce repede a trecut iarna ! ce putin timp a trecut de cand frunzele copacilor cadeau sub povara aurie a toamnei , indemnate sa se retraga de catre raceala ce prevestea gerul cumplit din timpul iernii. Nu a trecut mult pana cand haina alba, cristalina si jucausa a acoperit tot tinutul, nu a trecut mult pana cand, bucurosi, copiii au iesit cu saniile pe derdelus, iar oamenii de zapada le strajuiau joaca !
Dar de-acum…bucuria rece a iernii a plecat pentru inca un an ; se vesteste o noua defilare a anotimpurilor pe podiumul plin de viata al celor noua luni in care soarele va fi mai generos, poate.
Poate ca primavara merita mai multa apreciere, caci ea readuce la viata natura impietrita de predecesoarea ei. Deschizand geamul….camera se umple de mirosul fraged al ierbii, care isi arata timida varfurile sale verzi, firave ; de parfumul regenerator al primaverii, datator de speranta…
Dar ce vad ? viteazul meu se inchina vantului mangaietor care lin il alinta, cantand impreuna sunetele nostime si filozofice ale muzicii de primavara. Gandul imi zboara la cuvintele mult-prea-adevarate ale piesei lui Strauss : . Asadar, nu numai natura se dezmorteste ?! E timpul Martisorului, e timpul bucuriei….de ce oare mintea mea porneste in atatea directii, doar privind vechiul meu prieten, liliacul, acum in lipta dulce ca un vals cu vantul ? De cand caldura a tras valul cenusiude nori peste fata sa rumena, liliacul meu sta trist, insingurat si gol sub geamul meu.
Acum il simt fericit. Agitatia lui e manita a ma face atenta. Dar ce oare vrea sa-mi arate ? Ah,da ! Cred ca este atat de fericit !...crengile lui cenusii parca au intinerit privind toate, cu atata dragoste la frunzulita delicata ce le zambeste sfios. ma incearca un gand. Il uit, caci nu trebuie decat sa ma bucur ca in curand toata gradinita mea va radia de atatea culori si atata verdeata catifelata. Pana si zambilutele albe, violete si roze au rasarit. O adevarata explozie colorata.
Imi place sa privesc micuta frunza care parca se joaca in aprul vantului, dar mereu imi inchipui cum s-a nascut ea, cum era cand a inmugurit. Cu siguranta era si mai mica ! Rotunda si ghemuita, statea infasurata in propria ei mantie sub protectia crengii-mama si a celorlalte , fiind alintata mereu de soarele tot mai darnic si mai surazator.
Si mai departe ? Va aparea o puzderie de frunzulite verzi, care vor creste si se vor dezvolta si isi vor invigora nervurile. Peste putin timp vor aparea si florile, ciorchinele albe si violete care mereu ma umplu de viata.
In curand, prin geamul deschis va intra un miros floral, pus, mireasma a vietii si a sperantei, pentru ca, la fel ca si florile, oamenii, fiinte trecatoare, isi au si ei primavara lor !...