poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-12-13 | |
Recurs la acceptare…
Motto: „Vine un moment în viață când orice om înzestrat măcar cu un pic de talent actoricesc e capabil să se înșele și pe sine însuși.” Graham Greene – „Un caz de mutilare” Era o după amiază târzie de vară. Þinea minte și acum casa. O clădire înaltă, dar nu greoaie pentru că în ciuda vechimii păstra aerul de cochetărie îmbătrânită. Postată strategic în mijlocul unei grădini cam neîngrijite și puțin sălbatice. Ferestrele erau deschise și perdelele croșetate și grele se mișcau ușor în bătaia vântului. Erau colegi de serviciu. Se înțelegeau bine și se respectau reciproc. El era amfitrionul. Era căsătorit. Afabil. Perfect șlefuit social. Ea era tânără. La vârsta nubilă. Entuziastă dar nu imprudentă. Era în vizită. Ideea de a petrece împreună câteva ore într-o minunată seară de vară îi aparținuse lui. Fiind prieteni totul căpătase contur în acea sâmbătă. Inteligența lui era întărită de o energie disciplinată și un zâmbet leneș care ascundea disprețul perfect. Vorbea domol, elegant dar când se înfuria glasul său căpăta o sonoritate aspră, dar nu făcea gesturi impardonabile.. In picioare lângă pianul mare cu coadă, îl urmărea interpretând crâmpeie din bucăți clasice cunoscute. Degetele lungi alergau pe claviatura pianului și era foarte amuzant să vadă cum ele dansau pe clape ajutând sunetele să iasă, înfășurând-o cu tonalitățile lor armonioase. Când ridică ochii, întâlni gura lui crudă, arcuită ironic și, mai sus, o privire care o examina enigmatic. Se foi neliniștită pe loc, chiar dacă nu avea motive s-o facă și ridică o sprânceană întrebătoare spre el. Înainte ca ea să înțeleagă, dansul degetelor pe clape încetă și el se ridică, risipind brusc tăcerea scurtă și densă de o clipă care se instalase în camera cu tavanul înalt și perdele croșetate la ferestre. Bărbatul mișcă umerii imperceptibil și deveni din nou animat de propria lui veselie în care o atrăgea și pe ea fără nici un efort. Mai târziu, în bucătărie dădură gata o tavă imensă de ciocolată de casă. De fapt, mai mult mâncă ea, el mulțumindu-se s-o regaleze cu acele dulciuri și să taie bucățile savuroase cu precizia unui chirurg de mare clasă. O privea amuzat-inofensiv, cum gura ei dornică de prea multe întrebări nerostite, încătușa între buze, micile bucăți ciocolatii cu nepăsarea candidă a vârstei. Au băut cafea și sirop făcut în casă. Au fumat și au vorbit vrute și nevrute. El o încuraja la a se destăinui, ea riposta prin zâmbete dezarmante și răspunsuri istețe. Antrenând-o în discuții, uneori ochii lui sclipeau ciudat, figura lui devenind și mai charismatică. Nu făcea gesturi inutile, dar nici din acelea molatice pe care le fac unele persoane în societate când vor să simuleze plictiseala cultivată. Naturalețea lui o făcea să se simtă bine, dacă nu chiar destinsă. La plecare se oferi s-o conducă acasă. Cerul spuzea de stele și orășelul de provincie părea adormit și tainic cu umbrele sale suprapuse peste ziduri și case. In lungul trotuarului, castanii foșneau mătăsos. Pentru că nu terminaseră de vorbit, în dreptul tribunalului s-au întors și și-au continuat plimbarea. Erau încă multe de spus, zâmbetele nu fuseseră epuizate toate și apoi era plăcut să te bucuri de o astfel de vară. Atitudinea lui încurajatoare îi oferea o protecție necondiționată în timp ce povestea cu însuflețire despre nu prea îndepărtații ani de studenție. Dar bogăția acelor clipe se transformă în confuzie când în modul cel mai firesc el îi netezi o buclă rebelă de lângă ureche. Cumva în spatele frunții ei se strecură o idee nebuloasă pe care refuza s-o definească în vreun fel anume. O privea și el. O privire grea, strecurată printre gene, o privire în care mai pâlpâia perplexitatea și încă ceva nedefinit asemănător cu admirația masculină. Avea ochi adânci, solemni în care licărea recursul la acceptare… Ea, ochi prudenți, surâzând tainic și cuprinsă de o tristețe inexplicabilă… Nu era fatalistă, doar ușor alarmată de ceea ce i se întâmpla. Bănuia că toți oamenii trec la un moment dat prin așa ceva… Clipi din ochi nedumerită și văzu cum lui, în urma gestului său neașteptat, i se așterne o expresie stranie, îndepărtată pe față. Glasul său se auzi din nou profund și scăzut, deși mai rămăsese o undă ezitantă în timbrul vocii sale, când reluă povestirea de unde o lăsase. Admirația din ochii lui, care saluta în tăcere puterea ei de control, o făcu să-și revină repede. Călători clandestini în noapte, aveau de acum propriul lor mit, căci tocmai depășiseră un moment de urgență… Ii accepta simpatia mută, dar nu dorea să fie precum la petite fille de la mère, într-o noapte oarecare de vară… Știa însă cu certitudine zguduitoare, că nici unul dintre ei nu va uita nimic din ceea ce nu se petrecuse acolo, și cândva, aflați la o sută de leghe față de moarte, vor contura pentru veșnicie, prinosul acelor momente. Cu afecțiune prăfuită de toamnele prea lungi… Cu nostalgie… Reduși la puritatea unei amintiri… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate