Sfârșitul verii e undeva în prima decadă a lunii august. O zi aparent identică cu oricare zi a acelei săptămâni. Soarele încă nu și-a scurtat perceptibil prezența, lumina lui mai îngroașă mierea în struguri, albinele nu au obosit de flori, doar țăranii spun înțelept că vara s-a terminat. E apexul creșterii, după care tot ce definește natura coboară molcom spre pârg. Frunzele încă nu presimt vânturile toamnei, greierii nu caută cutii pentru viori, iar ochii noștri de orășeni nu descoperă abateri în harfa firelor de iarbă. Doar țăranul o simte, doar în el pulsul naturii bate nealterat.
De multe ori, m-am întrebat cum am putea conștientiza apexul unei iubiri, căci și iubirile se supun aceleiași legi înțelepte. Cum am putea simți acea primă notă subtilă, ușor discordantă pe claviatura sufletului, care, deși nu amenință, e primul semnal.
Niciodată nu suntem pregătiți pentru coborâș, încă savurăm cu mare intensitate peisajul din inimile noastre, micile variații de culoare, temperatură, și reproșurile le ignorăm cu nonșalanță, iar toamna, ca să nu mai vorbesc de iarnă, sunt anotimpuri ce caracterizează doar iubirile altora.
Când devine acel golf liniștit al brațului bărbătesc, în care doarme capul iubitei, o coroană fierbinte, apăsătoare? Când apropierea dintre buze cere libertate? Când bate orologiul clipa? Ce colorează nepăsarea din talgerul balanței pe care ne cântărim iubirea? Când începe acest sentiment să se usuce ușor sub presiunea latentă a reproșurilor nerostite, a frustrărilor nedigerate, sau a speranțelor nepolenizate de albinele promisiunilor?
Acest moment nu îl putem defini decât extrem de rar folosind un verb la timpul prezent. Din perspectiva săptămânilor, a lunilor sau, uneori, chiar a anilor, putem retrăi esența sentimentului trăit acolo pe vârf, unde fericirea a atins efemer cota perfecțiunii și care atunci, în clipa istorică, părea doar un pas în șirul sutelor de pași. Drumeții fără hartă pe creasta muntelui.
Încet, foarte încet, mișcarea lentă spre final străpunge straturile protectoare ale argumentelor raționale cu care ne înfășăm temerile că povestea noastră de dragoste își pregătește concertul de adio. Trupurile se mai topesc în flăcări de pasiuni, săruturile nu sunt ofilite, conversațiile nu poartă încă flori de mucegai, dar sufletul simte o oboseală care cerșește odihnă.

Se pare că femeile sunt mai dotate de natură decât bărbații să simtă această clipă, să aibă prima temere de doliu emoțional. Un gest neatent, o vorbă nesăbuită, o plecare de câteva zile, un sfârșit de săptămână în singurătate sau migrația unei fior de dragoste spre ură sunt semnale ce cristalizează îndoielile în certitudini.
Mai încet sau mai repede, căci fiecare iubire are flacăra ei, lumina dintre noi devine mai suavă, mai transparentă, mai greu de vizualizat.
Unii își apără iubirea, punând esențe prețioase peste plăpânda și neliniștita petală de foc. Speranțe deșarte. Tumultul vieții, în faza asta, e potrivnic și înăbușă focul ultimei îmbrățișări în jăratec, ca mai apoi vântul despărțirii să împrăștie nemilos cenușa ultimului sărut.
Alții, mai înțelepți, privesc drumul parcurs împreună și se bucură, nu pentru că l-au încheiat, ci pentru că l-au trăit intens cu un companion de drumeție adevărat. Pentru aceștia, dragostea se stinge lin și transcende diafan, într-un univers paralel, de unde alte viitoare iubiri își trag seva. Acestora le va rămâne prietenia, încrederea și căldura din suflet, precum și o imensă capacitate de a dărui.
În acea secundă sacră a înțelegerii, e timpul potrivit să ne apropiem mâinile pentru o ultimă atingere și să ne spunem cu un zâmbet pe buze la revedere și pe curând, într-o altă încarnare.