Avînd rolul unui translator, poetul și poezia transpun tainele universului prin vers, dar nu e exclusă nici pe departe o multiplicare a acestora, idee pe care o găsim atît în Cabala iudaică, cît și în mitul nordic despre rune.
אַ / lume = Odin / lume = Poetul + poezia / lume
Cabala pentru poetul argentinian însemna mult dat fiind că provenea dintr-o familie de evrei, evrei de rit Sefard. Mărturisea că a descoperit o idee interesantă în Cabala, și anume că întreaga lume este un sistem de simboluri, că lumea inclusiv stelele, reprezintă scrierea secretă a lui Dumnezeu. Borges susține că într-o carte sacră sunt sfinte nu numai cuvintele, ci și literele cu care acestea au fost scrise - în Cabala se presupune că literele sunt anterioare cuvîntului (de aici și muțenia lui אַ), astfel spus literele au fost instrumentele lui Dumnezeu și nu cuvintele alcătuite din ele, de aici și greutatea descifrării runelor, dacă cuvîntul în sine presupune o codificare, cuvîntul ca totalitate (sumă) de simboluri divine se transformă într-o dublă codificare.
Blaga exclamă: Rune pretutindeni rune, / cine vă-nseamnă, cine vă pune?; totul poartă o semnătură cu cheie pierdută… "Rune". Borges pare să se încadreze în același cîntec: Una espada con runas / Que nadie podrá desoír ni descifrar del todo. - O spadă cu niște rune / pe care nimeni nu le va putea ignora, nici descifra de tot "Fragmento".
În aceeași poezie Borges creează și niște kenningar-uri (niște mențiuni enigmatice, cum le zice el, care au constituit prima bucurie verbală a unei literaturi instinctive din Islanda): “țesătură de oameni”- bătălia, “aurul roșu”- sîngele, “pădurea de lănci”- bătălia. Referindu-se la kenningar-uri poetul menționa că ele sunt cele mai reci aberații pe care le înregistrează istoriile literare, care inițial nu aveau aspectul metaforic spre care au evoluat mai tîrziu și pe care le-am putut gusta și noi. Și chiar referindu-se la poezia în cauză avea să mărturisească faptul că a făcut un experiment de a scrie o poezie frumoasă, cu multe elemente nordice, adunate laolaltă, dar fără vreun sens (dintr-o modestie artistică, să zicem, numește toate poeziele exerciții și nu opere). În literatura spaniolă a generațiile ’27 și ’98 Ramón Gómez de la Serna (1891-1963) a și inventat astfel de jocuri, niște ingeniozități poetice inedite (revoluție poetică la care a participat și Borges, prin propunerea de a fi introdusă metaforizarea excesivă)- greguería și golería . Exemple: zăpada are sînge albastru; cînd plouă, pe firele telegrafului rămîn niște lacrimi care fac telegramele triste; noaptea guvernul e în criză totală; toamna trebuiau să cadă toate foile din cărți. Greguería – sp. „zarvă, vîlvă, larmă” presupune îndrăzneala de a defini indefinibilul; e ceea ce anunță lucrurile din inconștient; e „metaforă plus umor”, „paradoxuri imprevizibile”, „joacă fonetică de cuvinte”, „nuanță a nuanțelor”, o „formă de a nu lua viața în serios”.
La Blaga tot am putea intui niște încercări, care sunt totuși mult mai apropiate de metaforă spre deosebire de cele borgesiene: “urnă fără de toartă”, “fată de foc”- luna, “crinii muntelui”- piscurile, dar e interesant însăși momentul acesta nordic cuprins în două opere care, în fine, țin de o latinitate culturală. La o primă lectură ar putea fi confundat Blaga cu Borges și viceversa, pînă la urmă ambii sunt coautori ai aceleiași cărți (universale).
Borges declară: De-a lungul secolelor și latitudinilor se schimbă numele, dialectele, fețele, dar nu și eternii antagoniști [Barnstowne W. Borges despre Borges, Convorbiri cu Borges la50 de ani, Cluj, Dacia, 1990, p. 67].
Astfel dacă toți scriitorii rescriu mereu aceeași carte, nu este exclusă ideea unor asemănări iminente. Hugo Friedrich o explică în felul următor: nu trebuie să ne oprim asupra influențelor posibile, ci ne simțim îndreptățiți să recurgem din nou la o metodă care constă în descrierea caracteristicilor unei atitudini poetice comune. [Friedrich H. Structura liricii moderne, București, Editura pentru literatură universală, 1967, p.149]
În aceeași ordine de idei comparatistul român A.Marino anunță posibilitatea unei lecturi sintetice, care din perspectivă totalizatoare face ca ansamblul relațiilor litarare de ordinul vechi / modern să conveargă spre identitate și nivelare ca și cum întreaga literatură și teorie literară din lume au fost scrise în zilele noastre. E vorba de o tehnică a anacronismului deliberat. Acest traseu, acest neîncetat dute-vino autorizează orice mixări, orice asemănări și orice recuperări comparatiste posibile. Operele devin “prezente” prin integrarea într-un singur act de lectură. Fiecare citat și fiecare referință confirmă pe toate celelalte. Literatura se constituie diacronic și funcționează sincronic, pentru că structura actului lecturii ce o instituie își impune întotdeauna grila sa sincronică [Marino A. Comparatism și teoria literaturii, București, Polirom, 1998p.120-121].
A.Marino ne indică pe cît de argumentată este studierea comparativ-contrastivă a fenomenelor latinității poetice Blaga/Borges. El menționează că deseori, fără a exclude raporturi serios documentate, vorbim în primul rînd de fapte de coincidență, de natură surprinzătoare: corelații, de exemplu, între romanul chinez și stilul erotic occidental. El se întreabă de ce i s-ar interzice unui critic format în sînul comparatismului să descopere analogii care ... scapă celor nevizați. Pentru el literatura universală formează o unitate și în interiorul structurilor unitare se știe, compozantele găsesc de regulă echivalențe. Analogiile se impun și din punct de vedere estetic, căci acesta domină pînă la urmă istoricul, idee pe care o expune și D.Grigorescu, cînd vorbește de începuturile comparatismului românesc, despre T.Vianu care se apropie de literatura comparată, veniind dinspre estetică și axiologie.
Desigur chestiunea se complică, după cum consideră Dan Grigorescu, cînd depășește sfera de acțiune a unor termeni ce indică un contact direct cum ar fi traducerea, imitația, adaptarea, stilizarea, împrumutul, sursa. Cînd se ajunge la acel punct crucial care marchează tranziția la afinități, adică asemănări de stil, structură, stare de spirit sau idee între două opere între care nu există altă legătură necesară.
Itinerarul unei imagini, de cele mai multe ori, presupune o relație cauzală între intenția artistului, care poate fi recunoscută într-o matrice socială și istorică și opera finită. Artistul e, într-o anume măsură, un produs al artei trecutului și al celei contemporane. Dar și alte influențe intervin în acest proces, influențe care vin din alte discipline ale societății în care trăiește și lucrează artistul. [Grigorescu D. Introducere în literatura comparată, București,TipografiaUniversității din București, 1991, p.72] Dar pe lîngă toate acestea, există un spațiu inexplicabil în legătură cu afinitățile și credem că Paul Valéry (1871-1945) la acesta se referea: ...în crearea unei opere, o acțiune vine în contact cu ceea ce nu poate fi definit [Grigorescu D. Aventura imaginii, București, Meridiane, 1982, p.117].
Conceptul de circulație a imaginii poate fi interpretat ca o variantă neutră a aceluia de influență. În realitate el este produsul unor factori care nu își află întreaga semnificație decît dacă sunt investiți cu o valoare specifică: astfel se reduce la refacerea unui itinerar pentru care nu e nevoie decît să se consemneze existența, în două opere diverse, aparținînd aceleiași epoci, aceleiași imagini. Astfel cuvîntul paralelă va fi folosit ca referire la binecunoscutul fenomen în care două sau mai multe opere de artă sunt foarte asemănătoare între ele, cu toate că nu dezvăluie existența vreunei relații cauzale (influență directă sau indirectă).
Considerăm necesară o astfel de investigație din motivul că s-a pus accentul pe afinități la nivel axiologic, universal, fără a se limita studiul doar la unele traduceri sau imitații, căci un cristal, consideră D.Grigorescu, definit de o formă externă desăvîrșit geometrică, de o structură internă de mare puritate, nu poate fi imitat: un alt cristal identic cu cel dintîi, va fi totuși o creație artificială, pentru că perfecțiunea imitată devine manieră.
Am insistat în această abordare asupra unei lipse de contacte directe și influențe ce ar fi stimulat anumite imitații. Astfel am încercat să demonstrăm că aventura imaginii, a formei și a sensului ei e un capitol al istoriei culturii, dar și al unor interstiții culturale, al unor latențe și tăceri greu de descoperit.