UITAT ÎN LUPTÃ

Singurul care plângea în mine, acum s-a trezit. Eram convins că n-o fac degeaba, că nu sunt un muritor al acestor zile fierbinți. M-am trezit și realitatea, m-a înconjurat nesătulă, cerându-și drepturile ei, remarcabil de confruntate cu nedreptățile noastre lascive, ce vin din binefacerea atât de pregnantă de zi cu zi. Șchiop, ca vai de mine, m-am apucat să port plancarda speranței spre mai bine, dar ce folos și la ce ar… dacă nu-și are ecoul. Sunt eu persoana fără ecou, ce stă la mijlocul pantei și așteaptă căderea rocilor puternice, cele care ar fi de folos construcției solide? Iată o întrebare ciudată, dar vreau să am ecou, vreau să prind bolovanii miraculoși, vreau să construesc casa aceea solidă. Biruitor și frumos, ca o solniță plină, mă ține timpul de mână, dându-mi de știre că este foarte limitat.
Inoculat cu microbul necenzurat, mă așez tăcut la masa soarelui, fredonând un cântec de mult uitat. Acum sunt persoana care fuge, fără voie, în ilustrele refugii însingurate. Oare ce mă poate stârni mai tare, căci vreau să gust fericirea, s-o transform în ceva palpabil, pentru inima mea. Sunt la un pas de lucrul material, ce lasă aprinsă lumina difuză, spre a vedea drumul cel bun, dar vai… o barieră imensă, îmi este pusă în față, nu pot să urc acel zid, sunt sufocat până la terminație, de fraternica imposibilitate.
Încerc la nesfârțit să-l trec, însă scara șubredă nu mă ține și vin la locul meu liniștit. Ce bine, se pare că e… să renunți la luptă. Nu-ți trebuie nimic, ești doar tu, pe primul plan, tu și cu burta ta nesătulă, uitând de tot ce te-nconjoară.
O adiere plăcută, un aer călduț, mă trezește la realitate și-mi șoptește: gata ajunge, trebuie să ieși din plafonarea atât de profundă, pe care ți-o dă… lasă… sistemul. Trebuie să fi altul, decât tu însuți, trebiue să lovești adversarul, dacă ești lovit, trebuie să ai puterea să lupți.

Dragoș NONCIU