Discursuri noi


După Comunicare jurnalistică negativă, Ștefan Vlăduțescu publică altă lucrare, Comunicare și mesaj în filosofie (Craiova, ed. Sitech, 2006). Ceea ce se desprinde din mai vechiul concept de mesaj, repus în centrul noii ontologii, e redistribuit în diverse capitole. O întreprindere inedită e și recuperarea unor opțiuni filosofice ale lui Eminescu.
Volumul e, în primul rând, un studiu filosofic. Se dezbat probleme ale comunicării filosofice și ale mesajului filosofic.
În al doilea rând, un studiu de metafilosofie pentru că vizează configurarea unui concept de mesaj în limitele discursului filosofic.
În capitolul Situația hermeneutică la Heidegger și Gadamer, cercetarea pornește de la necesitatea de a clarifica de ce s-ar numi un discurs oarecare discurs filosofic. Cu alte cuvinte, se investighează de ce s-ar numi filosofia filosofie, de ce o adresare a unui spirit către alt spirit devine adresare filosofică. Premisa principală: filosofia este o instaurare și o dezbatere de filosofeme: „ființa, sensul vieții, coordonatele existenței (spațiu, timp, materie), binele, frumosul, adevărul, limbajul etc. Unele dintre filosofeme au devenit chiar obiect de studiu al unora dintre ramurile cu tendință de autonomizare ale filosofiei: filosofia limbajului, filosofia dreptului, filosofia logicii ș.a.”.
Dacă pentru discutarea raportului dintre mesaj și discurs, autorul are în vedere trăiri umane majore, suferința produsă de moartea cuiva intim, și iubirea, concluzionând prin panseul lui Ronald Barthes, „discursul este modul original în care se transmite mesajul”, în capitolul Suscitarea și survenirea mesajului, identifică, în diferite contexte, cauze ale mesajului: „mesajul vine după ce am instaurat o situație hermeneutică și am fixat o instanță de discurs. Mesajul ca mesaj nu se instalează de la sine în realitatea comprehensiunii: el nu este dat ca atare, căci nici filosofia nu ne livrează un mesaj. Filosofia ne impune un mesaj, sens în care are nevoie de o procedură impozitivă”. În clarificarea acestui concept, se pornește de la observația „filosofia și-a îndreptat târziu atenția către propriul mesaj”. Mai exact, abia la intersecția deconstrucției nihiliste, produsă de Nietzsche, cu instaurarea nihilistă a situației hermeneuticii teoretice și hermeneuticii factice, realizată de Heidegger, devine posibilă și performabilă punerea în evidență a mesajului.
Noua ontologie depășește ambiguitatea discursului ce se vrea clar, dar rămâne metafizic. Structurile esențiale sunt trecute în subsidiar de un mesaj care exprimă o ființă ca întâmplare în fața cursului istoric. Putem aprecia astfel o identitate frustă între interesul teoreticienilor noii ontologii și cel al marilor umaniști ai Renașterii, iar tendința de a vorbi din perspectiva actualității e o formă de înțelepciune. Ceea ce o ființă trăiește complex, poate transcende prin mesaj, mai multe etape temporale, chiar deveni esențal, în coeziune (sau nu) cu vederile altor colegi de generație.
În partea finală a cărții, concomitent cu dezbaterea altor puncte ale tezei Întârzierea mesajului, se menționează inedit, de ce filosofia are atâta profunzime: „este de cinci ori un discurs întârziat și, prin urmare, de tot atâtea ori un discurs inactual”.
În concluzie, „dacă filosofia are un mesaj, atunci acest mesaj nu poate fi chiar și exclusiv despre ea însăși”, ci „despre orice lucru al universului, inclusiv despre neant, nimic și tăcere”.
Scrisă într-un registru stilistic și didactic original, noua carte a lui Ștefan Vlăduțescu e o lucrare de sinteză a celor mai recente opțiuni asupra limbajului și comunicării. Ca metodă, se înscrie în „interpretative turn”.

Dan Ionescu

(text aparut in revista "Scrisul Romanesc", Nr. 2-4/2007)