În 1935 l-am cunoscut pe Henri Michaux la Buenos Aires. Mi-l aduc aminte ca pe un om senin si surîzător, foarte lucid, plăcut si amabil, fără să fie efuziv, si usor ironic. Nu împărtăsea nici una dintre superstitiile acelui moment. Nu credea în Paris, în bisericutele literare, în cultul lui Pablo Picasso, pe atunci obligatoriu. Cu aceeasi impartialitate, nu credea în întelepciunea orientală. Toate acestea se confirmă în cartea sa Un barbare en Asie, pe care eu am tradus-o în spaniolă, nu dintr-o datorie, ci din plăcerea jocului. Ne uimea cu stiri foarte triste despre Bolivia, unde stătuse un timp. În anii aceia nu bănuia ce avea să-i dea Orientul sau, în chip misterios, îi dăduse mai demult. Admira opera lui Paul Klee si opera lui Giorgio de Chirico. În decursul lungii sale vieti a slujit două arte: pictura si literatura. În ultimele cărti le-a îmbinat. Ideea chinezească si japoneză că ideogramele unui poem nu sînt compuse numai pentru auz, ci si pentru văz i-a sugerat experimente interesante. Asemenea lui Aldous Huxley, a explorat halucinogenele si a pătruns în tărîmuri de cosmar care-i vor inspira penelul si pana. În 1941, André Gide a publicat un opuscul care se numeste Să-l descoperim pe Henri Michaux. În 1982 mi-a făcut o vizită la Paris. Am schimbat cîteva cuvinte banale; era foarte obosit. Am presimtit că dialogul acela era ultimul. Datele nasterii si mortii lui sînt 1899 si 1984.
în româneste de Andrei Ionescu