poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1684 .



Masca și scena
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Horia Dulvac ]

2007-01-03  |     | 



MASCA, ULTIMA FRONTIERÃ

Imi amintesc mirarea când, pentru prima dată am aflat (nu garantez pentru veridicitatea știrii) că un cunoscut și neconvențional star rock, Frank Zappa, fusese cooptat de președintele unei țări din fostul bloc estic să îi devină consilier personal. Cred că era vorba de - la fel de neconformistul - Vaclav Havel și de mult prea europeana (pentru noi) Cehie.
Nouă era pentru mine atunci stupoarea: „Ia te uită, mi-am spus. Până și starurile îmbătrânesc, sau societățile ridică ștacheta generației”. Mărturisesc, ca întotdeauna, am făcut un fel de calcul intim, o evaluare mentală: cam cât aș mai avea eu, un fel de identitate heideggeriană, să spunem, până când potențialitatea mea va fi fiind acooperită de ridicarea aceasta ca un val a generațiilor și am respirat ușurat. Perspectiva când exterioritatea îmi va fi suficientă era încă departe, potențialitatea mea, care părea nemărginită, permitea, slavă domnului, să fiu încă un frustrat.
Și filosofii ( Apostolides) au semnalat tendința unei culturi a victimizării. Aceste frustrări, aceste furii, sunt indubitabile indici de tinerețe.
Straniu e să descoperi că te-ai înșelat....
Patrel Berceanu era unul dintre acei inși neconvenționali despre care subiectul bătrâneții era cel mult unul de exersare metafizică.
Furiile sale adolescentine îl făceau foarte inconfortabil. (Mărturisesc că mie mi-era mai drag decât o știa, chiar dacă stabilisem că pentru asta trebuia să păstrez un anume regim temporal al întâlnirilor noastre. Arderile sale temperamentale erau atât de puternice, încât îmi trebuia ceva vreme după întâlnirea cu el să așez cenușa cotidianului peste jarul problematic stârnit. Era neiertător cu interlocutorul, imaginativ și, pentru cei ce nu l-au cunoscut așa, fac anunțul că era și realmente amuzant.)
Dacă nu ești dispus să dai ochii cu tine în zi-o zi oarecare, e preferabil nici să nu întâlnești un neconformist. În ceea ce mă privește, întâlnirile mele cu Patrel (în unele perioade foarte dese, când mă lăsam de bună voie contaminat de arderile lui de revoltă, ca de o flacără curățătoare) erau de fiecare dată ca un fel de tablou viu, cinematic, în mișcare.
Să evoc câteva astfel de nepieritoare momente. (Spunând nepieritoare, mă gândesc la vreo două-trei lucruri: Unul, silueta îngustă a lui Patrel, cu părul alb, ca la o imagine inalterabilă, dintr-o povestire a lui Casares, genialul prozator sudamerican, amic al lui Borges. Era o poveste despre un operator cinematografic ce construise o lume a umbrelor, a siluetelor-imagine, nemuritoare. Doi: în discuțiile noastre, vizualitatea era o binecuvântată stare. Vorbind despre serafimi, acele creaturi ciudate ale cerurilor alcătuite numai din ochi, pomenisem citatul a cărui sursă era uitată (să fi fost din Pindar?): „În ceruri, a cunoaște, înseamnă a vedea, pe pământ înseamnaă a-ți aminti”. Ideea era că, aidoma personajelor lui Casares, dacă în lumină se săpa ceva, faptul actual, adică, gesturile noastre ce fac cotidianul și timpul, atunci ele sunt indestructibile, pentru că și lumina e indestructibilă. Þin minte că am evocat atunci cu plăcere și plasticitate știrea de presă că, un semnal de televiziune britanic ar fi călătorit vreo două decenii prin spațiu și ar fi fost recepționat ca și în direct, de o stație locală. Un fel de „la steaua care-a răsărit....” eminesciană.
Al treilea lucru la care mă gândesc, pomenind de silueta nepieritoare a prietenilor, este intâlnirea scurtă, pe stradă, pe care am avut-o cu o zi înainte de accidentul său vascular.
Era precipitat, agitat și, în mod imprudent l-am întrebat ce face cu sediul teatrului Colibri. Vechea lor clădire fusese, după cum se știe, câștigată de proprietar și sediul instituției fusese mutat absolut provizoriu într-un loc cu chirie. Discutasem despre asta câteva zile mai devreme la o lansare de carte la Muzeul de artă și-mi fusese suficient. Mi se plângea că mecanismele administrative nu mergeau, că oltenii sunt de-o ireponsabilitate a angajamentelor dusă atât de departe, că preferă să le ia ca inocență.
Scena acestei ultime întâlniri îmi va rămâne în minte, pentru că marchează cumva o datorie. (Poate că de aici vine o mare revărsare de regrete ale morții, un fel de restanțe ale datoriilor neplătite).
Mi-a vorbit despre noua revistă a Teatrului Național, unde era secretar literar și m-a rugat să scriu ceva. „Scrie orice, despre ce vrei tu, despre teatru, despre viață, despre măști...”
„Bine, am să-ți scriu despre măști”, i-am răspuns.
S-a însuflețit brusc. „La urma urmei totul este teatru, totul este mască, nu?”
„ Păi imaginea e totul”, am adăugat eu, gândindu-mă la cât de absente pot fi lucrurile fără evidența lor, mediată prin vizualitate.
„Masca e un fel de ultimă frontieră...”

Nu voi mai prezenta momente din aceste frontiere ale întâlnirilor mele cu Patrel, întinse pe o distanță temporală de mai bine de două decenii, începând cu tabăra de literatură de la Brașov, cu Sorescu, prin anii 1984 (eu eram student, el terminase o facultate de care era oricum mândru – îmi povestise și de un conflict oedipian pe tema asta cu tatăl lui – Institutul de Arta Teatrala și Cinematografică), la desele mele vizite în micuțul cabinet al său de director la Teatrul Colibri, la mai importantele întâlniri în discuții și lecturi, ci voi relata, aparent pe lângă subiect, o poveste citită în revista ortodoxă Proloagele (mă gândesc acum la distinsa lui soție, Doina Pologea, un excepțional romancier și poet angrenat în ultima vreme într-un efort de realizare în spiritualitatea religioasă):
Se spune că erau doi prieteni creștini, care trăiau pe vremea imperiului roman într-o provincie periferică orientală a imperiului, cărora le făcea o deosebită plăcere să dezbată tot felul de probleme teologice și filosofice .
Fiind atât de pasionați în disputele lor, la un moment dat au făcut un angajament ca, dacă vreunul dintre ei va trece în lumea cealaltă, să facă cumva să îl anunțe și pe celălalt despre valoarea de adevăr sau fals a celor discutate.
Unul dintre prieteni a murit și seara, cel rămas în viață s-a culcat mâhnit în camera lui de la stradă. La un moment dat, a auzit un tropot de copite de cal pe drum și silueta fantomatică a prietenului său a trecut pe lângă geam, strigând în mare criză de timp: ”Prietene, să ști că toate cele pe care le discutam noi erau adevărate. Toate”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!