Arta de a nu trăi degeaba


Să nu trăieşti degeaba e o artă pe care cei mai mulți dintre noi nu şi-o (mai) pot permite din comoditate, prostie, din dragostea de banal şi, mai ales, din cauza Mării de mediocritate în care ne înecăm cu toții. Destinul loveşte fără milă cerându-şi tributul, aproape clipă de clipă. Himera fericirii ne bântuie mai ceva ca o fantomă, dându-ne impresia că trăim şi că suntem bucuroşi de acest lucru. Mă întreb oare ce preț are fericirea noastră „cea de toate zilele”? – O sută de mii, un milion, un miliard, oricum nu contează. Cu toții sfârşim prin a ne întoarce în acelaşi infern în care valoarea banilor este la fel de importantă cu cea a gândacului stârpit din greşeală pe o câmpie de maci înfloriți.
Mi-aş da jumătate din viață pentru o zi în care să simt că nu trăiesc degeaba. Fără a realiza, cel puțin momentan, cei care vor să trăiască cu adevărat sunt nevoiți să calce peste cadavrele miliardelor de proşti din marea morților. La nivelul spre care unii aspiră, pământul a fost deja inundat de potopul lui Noe; cei mai mulți oameni şi-au pierdut viața, iar leşurile lor plutesc alene, încălzite de soare. Însă tocmai acei bieți mişei ies fericiți din toată povestea, pentru că nu-şi dau seama că nu mai trăiesc. Ceilalți, cei care au rămas în viață mai mult ca sigur, din cauza unei erori pe care nici natura nu şi-o poate explica, îşi doresc să fi murit. Mirosul prostiei dă gata orice om care are o urmă cât de fină de creier în cap. Abia atunci, lecția cea mai dură reuşeşte să fie învățată: prețul de a nu trăi degeaba este echivalent cu chinuri groaznice care (poate, cine ştie?) abia într-un sfârşit se vor sfârşi. Conştienți de acest lucru, înotăm fără succes spre ceea ce noi vrem să considerăm a fi un mal.
Poate că dacă dictonul „Murim spre a ne naşte” ar fi adevărat sută la sută, am încerca să facem în mai multe vieți ce nu am reuşit într-una. Atunci, tragedia că s-ar putea să murim în fiecare clipă s-ar transforma într-o binecuvântare. Cum nu-ți convine ce ai făcut în ultimii 30 de ani, cumperi un pistol şi…o începi de la capăt. Ar fi destul de dramatic ca în instanță să fii condamnat la cinci vieți şi jumătate de muncă silnică pentru că ai „măturat” de pe Pământ vreo mie de americani. Oricum ar fi, viața tot merge înainte iar noi…înapoi.
M-am săturat să fac mereu aceleaşi lucruri fără să-mi dau seama (ori să refuz să pricep) că viața mea se termină cu fiecare secundă. Aici pierd o oră, dincolo câştig una. Un eveniment s-a anulat, un articol a fost scris de altcineva, ştirea cu Jennifer Lopez apare în Magazin. Mă trezesc în fiecare dimineață mai bătrân şi mai zbârcit pe dinăuntru. Aştept momentul în care o să-mi prescrie doctorul un medicament pentru suflet. Nu ştiu de ce, dar totul începe să semene foarte mult cu acea dulce aşteptare a morții.
Mi-ar plăcea (probabil) ca într-o zi să mă trezesc în pielea unui alt om şi să observ, de undeva de „deasupra”, Viața. Să mă văd alergând dimineață de dimineață la liceu, fierbând de draci din cine ştie ce motiv, zâmbind şi urând în acelaşi timp. Poate voi reuşi să-mi dau seama dacă e măcar o secundă când nu trăiesc degeaba. O zi câştigată e una în care ai făcut cel puțin un lucru cu adevărat nou. Motiv pentru care cred că sunt pierdut pe vecie. Orice aş face, viața e la fel de măruntă: mă trezesc la aceeaşi oră, beau lapte din aceeaşi cană, mă spăl cu aceeaşi periuță de dinți. Aceeaşi, aceeaşi, aceeaşi… astfel, până şi prietenii au ajuns, cum bine se spune în Fight Club, de unică folosință. Le ceri acelaşi lucru, parcă trăind în mii de universuri paralele. Niciodată mai mult, niciodată mai puțin.
Doamne, ce pierduți suntem. Trăim aceleaşi sentimente cu un gândac scârbos care se îneacă în cana cu lapte. Plăcere combinată cu gustul înecăcios al speranței. Nimeni nu a aflat încă despre arta de a nu trăi degeaba, despre tot ce este mai bun într-un om, despre cum poți transforma o lacrimă într-un zâmbet. Totul se reduce la o alchimie ascunsă într-un ungher întunecat al sufletului şi va mai dura ceva timp (ca nu spun secole) până în momentul în care vom reuşi să o transformăm în aur pur.
„Cel pe care natura l-a înzestrat din plin n-are nevoie din exterior de nimic altceva decât de timp liber pentru a putea profita de bogăția sa interioară. Este, dacă acest timp îi este dat, cel mai fericit dintre oameni…”, spune Schopenhauer. Oricât de mult mi-ar plăcea să-l cred, adevărul mă izbeşte ca un topor în moalele capului. Câți oameni nu dețin poate chiar mai mult decât au nevoie şi, cu toate astea, nu ştiu să trăiască mai bine decât „muritorii de rând”. Ba, din contră, ei sunt cei care fac până şi pietrele să strâmbe din nas de dezgust. Aducându-mi totuşi un contra argument, aş spune că ce avem (şi aici mă refer cu precădere la partea materială a vieții) contează de mii de ori mai mult decât cine suntem. E legea firii şi mă îndoiesc că am putea (sau am vrea) să o schimbăm. Durere, chin şi frustrare, combinate cu urme fine de plăcere, mulțumire şi fericire – asta este viața noastră, a tuturor.
E un fel de disperare bolnavă în privirile fiecăruia dintre noi. Trăim aceeaşi stare de fericire şi atunci când suntem înconjurați de prieteni dar şi când ne îngrozim de singurătatea ce ne înconjoară. Suntem hăituiți de propriile amintiri şi înnebuniți de viitorul incert spre care ne îndreptăm. Nimeni şi nimic nu ne mai poate salva. Să nu trăieşti degeaba e o artă pe care cei mai mulți dintre noi nu şi-o (mai) pot permite, din comoditate, prostie, din dragostea de banal şi, mai ales, din cauza Mării de mediocritate în care ne înecăm cu toții…
Codrin Arsene