Indubitabilitatea existenței lumii exterioare


Cunoașterea pornește și în cazul lui Husserl tot de la planul experienței, însă aici el are în vedere un raport deschis : subiect- lume. Existența lumii este obiectul unei duble indubitabilități: certitudinea perceptivă a lumii exterioare și certitudinea contingenței unei lumi exterioare. În esență, lumea exterioară este obiectul unei atitudini naturale a cărei credință pune existența lumii în teza naturală a lumii. În atitudinea teoretică sau naturală orizontul care circumscrie toată cercetarea se poate reduce la un cuvânt: lumea. Pe de altă parte, atitudinea fenomenologică presupune lumea ca obiect al propriului travaliu teoretic. Lumea nu este partenerul egal al unei interacțiuni armonice, ceea ce înseamnă că noi suntem spectatorii ei, ea este „drama” noastră . De aici putem deduce o schemă în care apar trei componente: ființa umană- existența lumii- existența obiectului în lume . Lumea exterioară înseamnă tot ce este în afara subiectului fiind definită prin intermediul fenomenelor fizice, iar ceea ce ține de subiect constituie fenomenul psihic. Prin lume Husserl înțelege lumea în totalitatea ei , pusă în atitudinea naturală și descoperită în experiență. Această atitudine presupune lumea în activitatea ei , în care ni se dau obiectele existente și lumea însăși. Practic, avem în vedere caracterul de dat al lumii și al obiectelor, în contextul în care subiectul se constituie pornind de la aceste date concrete. Se pune în discuție o existență spațio-temporală care ni se dă în forma în care o percepem. De aici putem conchide că toată experiența este analizabilă în termeni de fenomenalitate a experienței și ceea ce este dat în darea-de-sine este sursa adevărului eidetic . Fenomenalitatea fenomenului nu este însă un dat, ne spune Eugen Fink. El ajunge până la o fenomenologie a fenomenologiei,în contextul în care subiectul Teoriei transcendentale a metodei este spectatorul . Dan Zahavi analizează tocmai acest raport dintre un subiect care trebuie constituit și lume sau ceea ce este dat , ceea ce devine relația dintre subiectul constituit și fenomenul constituit. Ego-ul este „prizonierul” lumii, în contextul în care nu se poate detașa complet de aceasta . Experiența subiectului este într-o dinamică permanentă, continuă, tocmai datorită fluxului temporal la care este supus și care este atestat de către existența lumii. Eu găsesc sau mă găsesc într-o unică realitate spațio-temporală prezentă din care constat că fac parte la fel ca toți ceilalți oameni care se raportează la ea într-un asemenea fel. Deci, realitatea este relativă la conștiință . Sursa ultimă a lumii este experiența sensibilă, care joacă rolul unei proto-experiențe. Lumea este dată în trăirea unei experiențe originare, în trăirea percepției mele exterioare. De fapt, lumea mi se dă în modul în care este , fiind vorba mai curând despre un act de „donare proprie” venit din partea lumii. Cunoașterea naturală începe cu experiența și rămâne în limitele ei, cuvântul caracteristic fiind: lumea. . „A fi eu” înseamnă a fi real sau a fi în lume.