Dom Juan de Molière sau autenticitatea cunoașterii


Unul dintre simbolurile vitalității meridionale, mitul lui Don Juan aparține Evului Mediu. El apare pentru întâia dată sub o variantă literară în piesa "El Burlador de Sevilla" (1630) atribuită lui Tirso de Molina. În jurul anului 1657, o trupă de comedianți ambulanți italieni joacă această piesă sub formă de pantomimă în Franța, inspirându-l pe dramaturgul, regizorul și actorul Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière (1622-1673) să scrie și să pună în scenă comedia "Dom Juan ou le festin de pierre" (1665). Legenda lui Don Juan a fost apoi originea unor numerose lucrări muzicale și literare: opera "Don Giovanni" (1787) de Mozart, pe un libret de Lorenzo da Ponte, satira epică "Don Juan" (1819-1824) de Byron, poemul simfonic "Don Juan" (1889) de Richard Strauss, comedia "Omul și supraomul" (1903) de George Bernard Show.
Întrebarea cine este Don Juan preocupă gândirea occidentălă de câteva secole, răspunsul fiind căutat atât de critici ai literaturii cât și de psihanaliști. Otto Rank, unul dintre succesorii lui Freud îl consideră captiv în schema "complexului lui Oedip": seria nesfârșită de femei pe care trebuie sa le seducă și conflictele cu tatăl său reprezintă dorința de a o regăsi pe mama sa, care este de neînlocuit și de a-și anihila veșnicul rival - figura paternă.
Celebrul medic spaniol Gregorio Marañon consideră că Don Juan are un character feminin, deoarece minte, ceea ce reprezintă un mecanism defensiv al slăbiciunii, iar filosoful și scriitorul Miguel de Unamuno îl consideră un homosexual refulat, aflat într-o căutare veșnică a unui partener pe măsura sa.
Pentru Albert Camus, Don Juan este un erou existențialist al absurdului, un om sănătos înfruntând un Dumnezeu care nu există.
Filosoful danez Søren Kiekegaard îl numește întruchiparea esteticului pur și fără realitate, cuceririle sale fiind o repetiție de momente ale îndrăgostirii de "a se îndrăgosti".
Toate aceste posibilități de a răspunde întrebării legendarului cuceritor meridional mă fac să redeschid căutarea unui răspuns în piesa lui Moliere, el însuși personalitate controversată a vremii sale, aflat într-o luptă continuă a demascării falsului cotidian indus de convențiile sociale, morale și religioase.
Sganarelle, servitorul și confidentul tânărului aristocrat, ne inițiază în prima scenă a piesei cu un elogiu adus tutunului, farmakon miraculos care purifică mintea și învață sufletul ce este virtutea; "inspiră sentimentul onestității, al onoarei" . Dar nu este tutunul, la fel ca și Don Juan, un seducător, dacă luăm în considerare originea cuvântului seducere, sed-ducere, "sed" însemnând în limba latină alinare, amorțire, iar "ducere", a purta, a duce cu sine? Tutunul eliberează sufletul spre a intui binele, tranchilizând trupul. Don Juan meduzează rațiunea prin eludarea convențiilor logos-ului, eliberând pasiunea autentică a cunoașterii vieții. "Victimele" lui Don Juan sunt prinse în plasa vorbelor sale fără susținere în realitate. Dar nu sunt ele mai întâi prizonierele propriilor fantasme despre viață induse de educație și religie? Don Juan este un caracter distructiv, însă este un erou al distrugerii falsului.
Este adevărat că Don Juan minte, își încalcă în permanență cuvântul dat, sfidează normele morale amăgind tinere fecioare cu căsătoria doar pentru a le seduce. Este evident însă că acestea sunt prizoniere într-o construcție imaginară a unei lumi care nu corespunde trăirii plenare: dialogul lui Pierre și Charlotte denotă lipsă de maturitate și sugerează că între ei nu există o iubire adevărată, de vreme ce fata este gata să se ofere primului venit care îi servește vanitatea cu complimente, condiția fiind doar de a se căsători fecioară .
Faptul că Don Juan nu este lipsit de onoare îl atestă curajul cu care sare în ajutorul unui drumeț tâlhărit de trei hoți, situație pe care o găsește dezechilibrată , iar rolul său de erou al dezvăluirii ipocriziei și fricii este confirmat de ironia cu care îl tratează pe cerșetorul sărac, care se roagă necontenit pentru bunăstare: îi spune acestuia că îi dă un ban numai dacă are curajul să înjure .
Mr. Dimanche, unul dintre creditorii lui Don Juan, este amânat, nu însă și evitat, iar îndepărtarea acestuia se produce datorită slăbiciunii micului burghez la complimente și elogii; sunt batjocorite complezența și lașitatea unui om lipsit de verticalitate .
Însă demersul vieții personale a lui Don Juan nu este dictat de asumarea unui rol de revoluționar al convențiilor și slăbiciunilor umane. Acțiunile de erou demascator sunt doar consecințele coerenței interioare pe un drum ghidat de nevoia acută de cunoaștere a absolutului, un drum de explorator temerar al existenței, perfect conștient de acțiunile sale și care nu se va așeza decât dacă își va găsi locul, într-un interval de timp îndepărtat, poate peste douăzeci-treizeci de ani . Pofta de a trăi îl face să iubească viața consumată până la epuizare, până la confruntarea cu moartea.
Don Juan reprezintă forța supremă a descoperirii valorilor vieții pe cont propriu, independent de experiența acumulată de societate și transmisă prin intermediul strămoșilor. El nu poate prelua legea orânduirii lumii de la tatăl său, fiindu-și propriul constructor al normelor. Înțelegând că războiul sfidător purtat cu tatăl ii produce doar suferință acestuia și că valoarea moralizatoare a unei ipostazieri arogante este incompatibilă cu explorările sale pe un drum estetic, Don Juan alege să își mintă tatăl, afișând masca ipocriziei, pentru a nu-i mai produce suferință .
Întâlnirea din ultimul act al piesei cu statuia funerară a Comandorului ucis de el într-o încăierare mai veche îi deschide posibilitatea cunoașterii absolutului, a vieții de după moarte. Don Juan nu a declarat niciodată explicit că este un ateu, ci doar că se încrede numai în puterea rațiunii și a simțurilor sale. De aceea se grăbește să aibă experiența ultimă a transgresării vieții, a depășirii regulilor impuse de materie. Confruntarea cu Comandorul nu îl sperie, chiar dacă aceasta ar putea însemna o compensare a crimei sale. Don Juan este fulgerat în momentul în care dă mâna cu Statuia, semn, după Camus, al necesității compensării păcatelor într-o operă literară marcată în cele din urmă de creștinism. Însă Camus era ateu și pentru el moartea reprezintă sfârșitul absolut.
Eu îl văd pe Don Juan fericit, consumându-se veșnic în noi întâlniri pe tărâmul cunoașterii autentice.


















Bibliografie:
1. Molière, Dom Juan ou le festin du pierre, Biblioteca virtuală Universitară, Franța, 2003;
2. Rank, O., The Don Juan Legend, Winter. Princeton Univ. Press, 1975;
3. Camus, A., mitul lui Sisif și alte eseuri, Ed. pentru literatură universală, 1969;4. Banks, G., Don Juan as psychopath, 1989;
5. Trémine, T., Don JuanOu Le Soi Grandiose, 2003;
6. Kierkegaard S., L’alternative in œuvres complètes, (fragmente prezentate pe Internet), Paris, 1979;
7. *** Dictionary of the Literature of the Iberian Peninsula. Greenwood Press: Westport and London: 1993. Pp. 516-518.
8. *** Molière et son œuvre, Enciclopedie virtuală destinată lui Moliere, Internet, Franța, 2004.