poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-13 | |
DINSPRE TERMENUL FLUX SPRE CEL DE REFLUX ȘI VICE-VERSA
PERCEPÞII (FLUX AL CONȘTIINÞEI) 1. ce straniu și poate, înspăimântător ne-ar părea atunci când am ajunge subit în ipostaza de a fi spirit pur, câtă vreme ar fi rămas în urmă ani buni în care numai în relație cu materia trupului nostru am fi învățat să raportăm existența exterioară precum și cea proprie, ca apoi, orice încercare de percepție a unei realități, în mod detașat să ne includă într-un fel sau altul și pe noi, ca entități distincte și cum ar fi, ne-am putea întreba atunci, dacă ochiul nostru, presupus a fi cel omniprezent ar surprinde realitatea unei percepții absolute a obiectualității materiei și apoi a spiritului, dar, cum am putea fi atunci altceva decât însuși Dumnezeu sau poate și mai mult, deveniți, în sfârșit, acest spirit absolut, întrupat din materie, dar nu trebuie să ne gândim că vom atinge vreodată această perspectivă, că ni se poate întâmpla aceasta, subit, căci știm doar, din experiența derulării succesivă a mileniilor, care atestă faptul că doar existăm ca ființe suprasensibile, ca materie, în relație cu noi, lume, celălalt și cu Dumnezeu și că percepția fizică a realității începe de la însuși conturul de piele al trupului - de până la doi metri și câțiva centimetri posibili ai înălțimii - și globii oculari, așezați în partea superioară a trupului, cu posibilitatea rotirii lor în unghiuri exterioare, procentual mai mici decât cele 180 de grade ale unei jumătăți, așadar, nici măcar a doua parte dintr-o sferă sau un glob, nici măcar posibilitatea panoramării unei imagini între punctul orizontal de la sol și cel vertical al cerului, nu avem - și nu vom vorbi aici de infinit sau de punctul iluzoriu al unirii cerului la orizont cu pământul - această minimă posibilitate perceptiv-vizuală ne va da, probabil involuntar, senzația de claustrare în acest trup, senzația de conștiență a sa, la fel și focusul, care merge până unde, în raport cu necesitatea, evident, a materiei în care astfel suntem construiți, avem nevoie, cum spuneam, de ani mulți în care acumulăm, ne adaptăm și ne deprindem să aproximăm fiecare mișcare a acestei mașinării cuprinsă în carcasă de oase și carne, aflând apoi noi-înșine pe pielea noastră, de existența a mii și milioane de percepții senzoriale exterioare sau fizice și poate de zece mii de ori mai multe încă ar putea fi cele imanente nouă, cele afective sau cele ce țin de spiritul nostru, descătușat, adormit sau claustrat, cu sau fără voie, undeva în noi 2. a vorbi despre iluzii ca fiind valori sau repere, se întâmplă frecvent, adevărul, chiar și când e cert și absolut verificat, poate să se prefacă, (perceptiv, evident - datorită acestui mod individual de a fi și a opta, al nostru) într-o metaforă, în cel mai bun caz sau într-o negație continuă, poate fi cosmetizat sau îndulcit, poate părea ceea ce nu este în realitate sau poate, noi, dintr-un soi de romantism sau (din nou voi spune poate), dorință ludică de a mistifica și îmbogăți înțelesurile, ne vom lăsa așa-zis «duși» de ceea ce pare a ni se înfățișa a fi adevărat, în realitate izbindu-ne, atunci, de însuși acest spațiu iluzoriu, mult iubit și speculat în artă, de pildă, cum acum e primăvară, timpul pare a ne lua cu asalt, în schimb, știm cu siguranță că el nu se modifică în mod substanțial, (cu excepția posibilității modificărilor vitezei de rotație a Pământului și aceea probabil că tot nu ar reuși să modifice accelerarea sau încetinirea bioritmului populației de pe Terra) tot ceea ce este exterior nouă sau viața însăși, doar pare a-și accentua ritmul acum, pentru că, perceptiv vorbind, decorul verde, crud și floriu al lunii aprilie se schimbă de la o zi la alta, de la o oră la cealaltă, chiar, lăsând impresia, (aidoma procedeului artistic de a alătura culori complementare, pentru a crea senzația de dinamism), unei curgeri mai intense a orelor și iată cum, în aceste momente, încărcați cu energii revigoratoare, copacii își modifică forma și culoarea lansându-se într-un flux al creșterii la suprafața telurică, în care împărtășim cu exteriorul nevoia și impulsul vital al existențelor noastre, de pildă acum, într-un astfel de aprilie, împănat cu misterioasele-i ploi calde, umezind și spălând orașul meu, împrăștiind din loc în loc miresme proaspete de coji de copaci și flori, pe numele meu, eu, Adina și Ungur mă simt în stare să scriu despre orice, de pildă, (și repet accentuând sintagma pildei) mi s-ar putea întâmpla să găsesc un anunț cu o temă, cum ar fi cea a fluxului, despre care am convingerea că nu foarte mulți ar reuși să spună câte ceva și nu pentru că ar fi cine știe cât de greu de scris un astfel de eseu, ci pentru că pur și simplu acest cuvânt este în sine un anume gen de substantiv ce presupune prin însăși esența lui o dinamică a înțelesului unui fenomen ca atare, apoi în al treilea rând și probabil nu ultimul, fluxul, ca termen, va denomina cu siguranță și va face apel la semnificațiile sale simbolice, care, desigur, ar putea fi extrem de multe, mișcare, evoluție, deplasare, progres, noutate, avânt, după cum am putea primi chiar o sugestie în acel virtual anunț și cu toate acestea, dacă n-ar fi primăvară și mai cu seamă aprilie, un motiv naiv pe care, iată în ce fel l-am reclamat și în care, mai mult sau mai puțin ludic decid că mă voi lansa, iar motivația s-ar putea afla la o anume stație a unui misterios gen al vreunei realități universale, dacă ar fi să mă exprim plastic, de unde, iată cum pornesc eu-însămi spre ținta unui simplu și important, în măsura în care m-am implicat, pariu cu mine, aceeași, însămi, eu, așadar m-aș întreba, atunci, ei da, și cu toate acestea, ce anume aș putea scrie sau dezbate, consimțind să particip cu o lucrare inedită și reprezentativă la această temă dată? 3. precum o amintire-ecran, secvențială, suprapusă peste altele, cu același nume generic, poate prima dintre percepțiile termenului «flux» și aici aș nota faptul că nu aș aduce în discuție definiții sau nu aș porni de la conceptualizarea termenului, în adevăratul lui sens, pentru că aș putea aluneca într-o fundătură, cel mai probabil sau la un capăt de alocuțiune lipsită de corelații, întorcându-mă la ideea de flux, prima imagine a lui s-ar reprezenta, în opinia mea, prin ceea ce William James spunea că în literatură sau mai cu seamă în proză, ar fi "fluxul conștiinței", termen mai degrabă preluat din psihanaliză, referitor la conștiință și atât de asemănător monologului interior, încât adesea ele s-au confundat, dar unde se încearcă o reproducere narativă a felului în care se succed și se produc gândurile, precum ar fi mostra de virtuozitate a prozatorului James Joyce, compusă în monologul personajului Molly Bloom din «Ulyse» ori cum ar mai putea fi gândurile personajului camilpetrescian din «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război», când fluxul lor, aproape că incendiază ființa personajului narator în reprezentări brute, sacadate ale conștiinței și că deseori întâlnim această abundență de reacții primare ale conștiinței, cuprinse într-un flux al curgerii gândurilor descris expresiv în proză, apoi chiar și în poezie și iată cum nu pot să nu-l amintesc pe Nichita Stănescu sau să mă întorc cu gândul spre Gellu Naum, ale cărui personaje trăiesc în «Zenobia» un remember atât de amintit, din punct de vedere structural și narativ, încât viețuiesc aproape doar în mintea naratorului, la fel, nu-i pot uita pe poeții postmodernismului târziu, onirici, textualiști sau suprarealiști, unde visul se va confunda cu prezentul sau trecutul indicativului imperfect și-i amintesc pe Cărtărescu, Nedelciu, Holban, Dimov sau Þepeneag, pe care i-am iubit de la prima lectură, încât aș putea scrie poate zeci de pagini la fiecare dintre ei, apoi prin asociație de idei îmi amintesc de un alt flux din sfera literaturii noastre, cel baconskyan, al memoriei, unde poetul își pune în lumină secvențe ale trecutului, prin trecerile sau scrierile de călătorie, iubirile, impresiile, nostalgiile, cu veșnica întoarcere și repetiție a formulelor cheie, când memoria îi va deschide poetului un orizont vast al reveriei și al scufundării în sine, al mitizării visului sau cel al antropomorfizării materiei, moment după care mi-aș aminti, probabil, printr-o conexiune directă a gândurilor, la maniera de a rescrie sau reprezenta trecutul în istorie și ficțiune, deschizându-l astfel pentru prezent, aceasta fiind piedica întru a deveni unul definitiv, clasat sau teleologic și iar mă voi gândi la insonștient în relația trecutului adus printr-un flux scenic al deschiderii spre prezent, fără să consimt decât parțial la ideea propusă de Lancan și anume că nu omul sau autorul va scrie, ci un anume inconștient de natură lingvistică, «moștenit» împreună cu deschiderea spre creația literară a fiecărui nume sau reper cultural și de aici, alunecând în zona unui flux al inconștientului, nu pot să nu-mi amintesc de ceea ce Freud credea că ar fi mișcarea pulsională sau pulsiunea dinamică dintre afect și reprezentare în sistemul de percepție numit conștiință și mă nedumerește puțin faptul că în fața unui asemenea cuvânt, cum ar fi cel de«flux», tot ceea ce inseamnă a fi un imago al percepției acestui fenomense derulează într-o succesiune a propriilor gânduri, pornind mai degrabă dinspre complex spre simplu sau de la nivelul simbolic la simplul fenomen ca atare, de revărsare, de pildă, ceea ce mă va implica să apreciez, în plus, importanța gândirii sau a formării limbajului aprioric vorbirii, de tip noțional, al reprezentărilor simbolice și mecanismul conexiei lor de dinaintea rostirii sau a scrierii 4. nu vom putea vorbi niciodată, la modul convingător sau plauzibil despre lucruri pe care nu le cunoaștem cu adevărat, fiecare noțiune, fenomen, concept sau obiect, pe care vom încerca să îl definim, va fi perceput în raport cu propriu-i spațiu, cu el-însuși, cu celelalte fenomene sau lucruri și în raport, mai mult sau mai puțin conștient, înainte de orice predefinire a sa și cu noi-înșine, așa întât, dacă ar fi să ne gândim la Bachelard, când spune că imaginile care se nasc din noi înșine trebuie urmărite, pentru că ele trăiesc în visele noastre și sunt încărcate de o bogată și densă materie onirică, fiind acestea un liant inepuizabil pentru imaginația materială am putea gândi că în sine, fluxul trebuie că este o atitudine, fie metaforic vorbind, cea de deplasare, circulație, revărsare, curent sau avânt al fenomenului în sine, datorat diverselor motivații, până la simplul fapt al creșterii periodice a nivelului apei mărilor și a oceanelor sub influența mișcarii de rotație a Pământului, a atracției Lunii și a Soarelui și dacă ar fi să atribuim simbolic termenul câte unei amintiri sau percepții și la nivel de raporturi, noțiunii, ca percepție complexă, asociindu-i-se și ideea de similar sau opozant, mi-aș aminti probabil, din punct de vedere pictural sau imagistic de simetria lunilor pe care în primul rând aș așterne-o în fotografiile flux-refluxului ciclic alanotimpurilor, de pildă e suficient să ne imaginăm ipostazele unei grădinisau ale unui copac în simetria pe care o propun ca exercițiu imagistic al anotimpurilor vară-iarnă, primăvară-toamnă în Decembrie-Iunie, Ianuarie-Iulie, Februarie-August, Martie-Septembrie, Aprilie-Octombrie, Mai-Noiembrie, căci a vorbi despre flux presupune a defini odată cufenomenul înaintării sau al avântului și pe cel al reversului și iată cum dezechilibrul unuia dintre fenomenele fizice, duce, nu doar la lipsa de echilibru și armonie a biosferei, ci și la dizarmonia, flux-reflux prin inundații ori secetă, apoi, tot în imagini, îmi amintesc de afluxul mulțimilor de soldați pe frontul e luptă sau de retragerile de trupe, de adunări și magnetismul personalităților puternice, de vrejul lui Jack sau plăcinta dospită, crescând peste casă, de însăși atitudinea de a dărui și ce am alege dacă, de pildăam presupune că pentru o clipă am primi puterea unei percepții imanente a sinelui, când ochii, cei amintiți la început, ferestrele spre exterior, și-ar putea întoarce spre dincoace de cele 180 de grade privirea sau spre înlăuntru locul unde, să zicem că nu am avea de văzut vase de sânge, scheletul, carnea sau creierul, ci pe noi-înșine ca entitate cvasi-spirituală, și aflați, de pildă, în prag de Sărbători Pascale, am medita la înaintașii noștri, culegând pilda de a fluctua, precum Hristos în dăruirea de sine și meditând, iată-ne în urmă cu două milenii și ceva de prezent, adăstând prin grădina Ghetsimani, unde fluxul iubirii lui Iisus întâmpină refluarea sentimentelor cândva investite ale lui Petru, cel ce se dezice, în care dintre cei prezenți ne-am întrupa ca spirite pure și mai ales cum eu sau poate fiecare dintre noi, la un moment dat s-a simțit vândut de o iudă, poate, pe treizeci de capete de vise reziduale și iată cum literatura, arta sau religia cu pildele ne vor servi întru formarea și așezarea, spiritului și poate a caracterului, în noi, iată cum ceea ce vom numi flux poate deveni o problemă de atitudine! aprilie, 2006 Adina Ungur Cuprins : 1. pornind de la materie, percepția entității de sine 2. de pildă, primăvara 3. percepții ale termenului, dincolo de orice definiții 4. fluxul ca atitudine ---------------------------------------- Articol participant la SudentFest 2006, Timișoara, secțiunea: literatura - publicat în Revista Comunității Române din Canada "Atheneum", Vancouver |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate