Sărbătoarea de Sânziene (ținută pe 24 iunie, de ziua nașterii lui Ioan Botezatorul) e legată de cultul recoltei, al vegetației și al fecundității și păstrează în ea un amestec fascinant de creștinism, pagânism și vrăjitorie. Obiceiurile rituale ale acestei sărbători se pierd în timpuri străvechi, nemaipăstrându-se denumirea dacă, originară. Actuala denumire provine din limba latină : Sânziana – Sancta Diana, care circulă și azi in Ardeal.
În vreme ce pe boltă, Soarele trece din semnul Gemenilor în acela al Racului (Aer-Apa), pe pamânt puterile naturii se află la apogeu, iar forțele elementelor sunt vitale, exuberante. Totul se intâmplă în ziua în care începe vara (solstițiul), pe care astronomia îl "adjudecă" la 21 iunie; cam în același timp, magia își celebrează micile și stravechile ritualuri ale nopții numite "de Sânziene". Numele de Drăgaică, al sărbătorii este corespondentul ei în slavonă, care circulă mai mult în Muntenia și Oltenia.

Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțiala și agrară, identificată cu Diana și Iuno în Panteonul roman și cu Hera și Artemis în Panteonul grec. Drăgaica sau Sanziana, numită în diferite zone etnografice Dărdaica, Împărăteasa, Stapâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstițiului de vară și s-ar desfata, cântând și dansând, împreuna cu alaiul său nupțial format din zâne fecioare și fete frumoase, peste câmpuri și păduri. În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joaca rolul zeiței este îmbrăcată mireasă, cu rochie alba și cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei.




Coronițele, joacă un rol important în ritualul de Sânziene, însoțite de muzică și chiuiturile flăcăilor, fetele adună florile de Sânziene în buchete, fac colane și împletesc cununi circulare și cruciforme sau le strâng în buchețele. Aceste coronițe și buchete sunt aduse în sat, unde sunt așezate pe porți, uși, ferestre, pe șuri, pe stupi și chiar in straturile de legume, în credința că ele vor ocroti casa și gospodaria de puterea forțelor malefice, aducând totodata noroc, sănătate și belșug oamenilor, animalelor și semănăturilor (vor inflori ca Sânzienele).
În unele sate, e obiceiul ca pe drumul de întoarcere către sat, fetele sa privească prin cunună, iar în funcție de vârsta și insușirile fizice ale persoanei văzute, să deducă și calitațile morale ale viitorului soț.

Tot în acea noapte, își pun flori de Sânziene neîmpletite sub căpătai, tradiția spunând că ele iși vor visa ursitul. Dacă cununa va fi purtată în păr sau în sân (de fecioare sau tinere neveste), acestea vor deveni atrăgătoare și drăgăstoase. Înainte de răsăritul soarelui, fetele și flăcăii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate în coarnele vitelor. Dacă gingașa coroniță se oprește în cornul unei vite tinere, fata se va marita după un tânăr, iar dacă se oprește în cornul vitei bătrâne, ursitul va fi om in vârstă. În ajun de Sânziene, seara, se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăii care doresc să se însoare. Baieții fac ruguri, aprind faclii și le învârtesc în sensul mișcării soarelui, strigând:


"Du-te, Soare, vino, Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea - floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească."

Dintre toate obiceiurile străvechi , de o rară frumusețe, ale românilor, Sânzienele (Drăgaica) poartă cea mai frumoasă încărcătură etnogenezială. Este sărbătoarea sub semnul dragostei, al fecundității, devenită prin veacuri, dintr-o sărbătoare păgână, un fel de celebrare a poruncii divine privitoare la dragoste și stăpânirea Pământului.

,,e-adevărat că sunt puțin ciudată
cutume vechi se-ascund la mine-n vene
femei desculțe-n nopți de Sânziene
descântă umbrei mele parcă-n șoaptă''