Fiind vorba de un subiect decoltat, am să o spun din capul locului: voi înșela speranțele celor ce doresc picanterii. Femeia adulterină este o povestire a lui Camus care încearcă să scoată adulterul din sfera îngustă a conjugalului pentru a-i da o dimensiune mai gravă – existențială. Mai mult, în acele pagini nu se petrece nici un fapt necuviincios, nici o infracțiune la codul familiei. Pe scurt, există un cuplu acolo, există o femeie ciudată, dar nici o aventură erotică, nici o escapadă amoroasă.

Subiectul povestirii este de-a dreptul banal, Marcel și Janine, soți de 20 de ani, fără copii, pleacă în sud pentru a încerca să-și extindă afacerea pe piața stofelor. Afacerea este modestă și după război dă semne de stagnare. Povestea este a drumului într-un autobuz hodorogit prin deșertul algerian, într-o zi de iarnă cu vînt puternic și ceață nisipoasă sablînd geamurile mașinii. Călătoria nu e deloc confortabilă și Janine are timp să-și rememoreze viața anostă alături de Marcel. Anii trecuți într-un fel de pact resemnat al neajutorării reciproce. Un fel de trai tîrîit de la o zi la alta „acunși în aceeași penumbră, la adăpostul obloanelor pe jumătate lăsate”, căznindu-se cu îndatoririle casnice.

Despre ceea ce dă un rost acestei vieți fără orizont Janine gîndește: „Și într-adevăr oamenii trebuie să se pună la adăpost de griji.” Este de fapt ceea ce dă coeziune oricărui cuplu conjugal: să depășească sărăcia, să înfrîngă nevoile și, eventual, să înmulțească neamul. Alături de acest gînd mai apare, cînd și cînd, unul vag subversiv: „Dar unde să se pună la adăpost și de celelalte lucruri care-i amenință, de acele lucruri care nu seamănă cu grijile lor obișnuite?”

La fel de adevărat este că „acele lucruri care nu seamănă cu grijile lor obișnuite” nu figurează în repertoriul tuturor oamenilor. Că grijile mărunte sînt cele care, în viața lor, reușesc mai todeauna, ca un banc de mărunți dar vorace piranha, să le devore pe cele mari, cele importante, grave, autentice, consistente în sens uman și spiritual. S-ar părea că există oameni care sînt din naștere sau dobîndesc pe parcurs o reală imunitate la astfel de griji. Ele realmente nu-i ating, nu le resimt, nu-i afectează. Sînt vaccinați. Așa este Marcel. Dacă a avut cumva candoarea acestor îngrijorări și preocupări, ea a dispărut fără urmă și mai ales fără regrete.

Ajunși într-o oază din deșert, cei doi, după ce au terminat periplul pe la negustori, își găsesc timp să urce pe terasa fortului de unde pot admira peste creștetele palmierilor întinderea deșertului. Pentru Janine, odată ajunsă în fața grandiosului peisaj „cerul întreg răsună de o singură notă, puternică și scurtă, al cărei ecou umplu treptat văzduhul înalt, apoi se stinse pe neașteptate, lăsînd-o tăcută în fața întinderii fără hotar”.

În schimb, „alături de ea, Marcel nu-și găsea astîmpăr. Îi era frig, voia să coboare. Ce era de văzut aici?” Căci pentru Marcel orizontul lumii s-a închis, el nu mai așteaptă nici o revelație, nici o veste, nimic care să-l facă să vibreze dezinteresat. Trăiește doar din micile senzații ce-i semnalează inconfortul și nevoile trupului ce trebuie satisfăcute pe măsură ce-i sînt semnalate.

„Dar ea nu-și putea dezlipi privirile din zare. Acolo, tot mai spre miazăzi, unde cerul și pămîntul se uneau într-o linie pură, i se părea deodată că o așteaptă un lucru de care nu știuse pînă atunci dar care-i lipsise întotdeauna.” Janine e un soi de om sălbatic, în care instinctul libertății nu a fost înăbușit. Marcel este deja un domestic, trage doar la jugul afacerii și produce profit. El nu mai trăiește, viețuiește și funcționează. În timp ce, în inima Janinei „pe care numai întîmplarea o adusese aici, se desfăcea încet un nod pe care-l strînseseră tot mai mult anii, obișnuința și plictiseala.”

Incapabile de o viață sufletească veritabilă, persoanele domestice trăiesc o viață suficientă și satisfăcută. N-au elanuri sufletești și nici dezamăgiri, n-au aspirații și nici nostalgii. Doar sufletele sălbatice pot fi îmblînzite de împrejurările întîlnite în cale cum este chiar aceasta: „Fără să știe de ce, Janine simțea cum acest gînd o umple de-o tristețe atît de dulce și de nemărginită, încît pleoapele i se închideau încet. Știa doar că împărăția aceea îi fusese făgăduită dintotdeauna, și că, totuși, niciodată nu va fi a ei, niciodată, doar poate în această clipă trecătoare […] I se păru că timpul a stat în loc și că, din clipa aceea, nici un om nu va mai îmbătrîni și nu va mai muri. Pretutindeni viața se oprise. Doar în inima ei cineva plîngea, de tristețe și de uimire.”

Cei doi se întorc la hotelul sordid, unde trebuie să-și petreacă noaptea. În toiul nopții, Janine se trezește cu teamă: „nu era fericită, va muri fără să-și fi aflat izbăvirea. O durea inima simțea cum se înăbușe sub o povară uriașă sub care se zbătea din răsputeri, descoperind abia acum că o poartă de douăzeci de ani.” Ce o neliniștește oare și-i strică somnul care l-a doborît pe Marcel? „Auzea doar o chemare mută, pe care, după voie, putea s-o asculte sau să o înăbușe, dar al cărei înțeles, știa bine, îi va rămîne pentru totdeauna necunoscut dacă nu-i va răspunde pe dată. Da, pe dată, de asta e sigură!”

Janine se ridică, se îmbracă și se întoarce precipitat pe terasa fortului, în singurătatea și tăcerea nopții. Aici se petrece adulterul: „deasupra capului ei cerul era tîrît într-un fel de rotire greoaie […] mii de stele se zămisleau fără odihnă și țurțurii lor scînteietori se desprindeau într-una și începeau să alunece pe nesimțite către zare […] se rotea odată cu ele și aceeași mișcare încremenită o apropia, încetul cu încetul, de străfundurile ființei ei, în care se înfruntau acum frigul și dorința […] Janine se împotrivea tot mai slab nopții. Respira-n voie, uitase de frig, de povara care-i chinuiește pe oameni, de existențele demente sau închircite, de spaima fără de sfîrșit a celor care trăiesc și mor. Se oprea, după atîția ani în care alergase nebunește, fără țintă, izgonită de teamă. I se părea că și-a găsit rădăcinile, seva urca din nou în trupul ei, care nu mai tremura […] o clipă mai tîrziu, răsturnată pe pămîntul înghețat, primea deasupra cerul întreg.”

Întoarsă la hotel, izbucnește în hohote de plîns nestăpînite. Deșteptat să bea apă, Marcel nu înțelege nimic, dar adulterul nu poate fi povestit (cine să-l înțeleagă?). Janine încearcă să-l consoleze:

„- Nu-i nimic, dragul meu, nu-i nimic.”