Gata! A fost și avantpremiera Plumbuitei. Au venit invitați de toate vârstele, au venit și copiii de la orfelinate și de la centrele de plasament din sectorul 1.

- Primele patru rânduri sunt rezervate pentru copii!
- Și ăsta?
- Da, și ăsta.
- Nu auzim prea bine, nu putem sta și noi în primul rând?
- Îmi pare rău, astăzi nu.
- De ce?
- Peste câteva zile e 1 iunie.

S-au așezat pe locurile lor, copiii se agită, șuieră prin pliantele pe care le-au primit de la mine. Alții își fac vânt cu ele.

Aerul condiționat nu funcționează.

S-au stins luminile din sală, reflectoare și primele replici încep să curgă. Aparatul video zumzăie încetișor, prinzând peliculă după peliculă. Încadrez mereu scena apropiind și depărtând cadrul funcție de mișcarea actorilor. Număr în gând replicile, urmează Lucica, acum Zolea, Alecu este peste tot, se joacă aruncând și prinzând cheile. Mirela stă cuminte pe banca din parcul improvizat, apoi Alex, Georgiana, ultimul apare Mihai. Mișcare în sală, copiii din grupul Pardon înaintează în mersul piticului cu Elena Toma în urma lor, apoi dispar în spatele scenei. Tatăl Georgianei răspunde la telefon, stătea în sală și deodată mobilul a început să sune.

- Nț! Nț! Nț! se aud peste tot reproșuri.

Fără să țină seamă de ele, apasă tasta verde și răspunde. Lumea din sală nu înțelege decât atunci când îl aud vorbind.

- Aa! Și ăsta e de-a lor!

Urmăresc actorii și îmi dau seama că am uitat piesa. Nu mai știu replici, nu mai știu ce urmează și de fapt nici nu contează ce fac eu. Actorii știu ce au de spus, știu să atragă prin mister și gesturi, să surprindă, să provoace explozii de râs dar și lacrimi prin colțurile ochilor.

- Mierla! Și eu ascult noaptea mierla...
- Câți copii fără părinți!
- Sorin a scris despre Roxana, ea a fost înfiată din Smârdioasa...

Îl observ pe Dan Simion, e agitat din cauza sunetului de fundal, uneori țârâitul greierilor și ciripitul păsărilor erau mai puternice decât vocile actorilor. Dispare pe scara ce duce la sonorizare. Îi urmăresc graba, îi ghicesc ridurile adâncite de nesomn și durere. Aseară i-a murit tatăl, dar spectacolul trebuie să aibe loc, să continue ce a început. Morții ni-i plângem după.

Lumina se stinge, prima parte s-a terminat. Doru Cârjan mă cuprinde de umeri:

- Niciodată nu i-am văzut pe cei de la Toma Caragiu jucând așa de bine!

Îi zâmbesc și deschid clapa de la trepied, apoi plăcuța de susținere și în sfârșit ajung la casetă. O schimb, îmi scapă de atâta grabă... Copiii de la Pardon năvălesc pe scenă, se prezintă în chiote de bucurie. Pun cealaltă casetă, închid aparatul care se mișcă încet, mult prea încet, prind plăcuța cu șurubul ei nichelat și apoi o poziționez pe trepied. Gata! Merge banda.

Cei din grupul Pardon ridică în picioare copiii din centrele de plasament, îi văd dând cu toții din mâini în ritmul celor de pe scenă. Exerciții de gimnastică și dans modern, cântece și voie-bună. Doamne! Ce de energie au dragii de ei!

Se închid reflectoarele sub ropote de aplauze. Iar schimb caseta și-mi tremură mâinile când îi văd părinții Georgianei pe scenă, așteptându-i pe ceilalți actori. Reușesc să mă încadrez în timp și aparatul începe să zumzăie iar.

Prin sală aud pe cineva care bufnește in plâns, Georgiana a reușit prin alegerea ei să emoționeze. Alecu și Lucica se bombardează cu replici ironice și provoacă zâmbete și chiar hohote de râs. Momentele triste alternează cu cele vesele într-un ritm amețitor, lacrimile nu mai știi dacă sunt de bucurie sau de durere.

Începe povestea lui Mihai, copiii se străduiesc să-l oprească pe tatăl lui să fure. Nu pot singuri cu tot efortul și planurile lor. Poliția le dă o mână de ajutor și îi prinde pe cei trei complici.

Jurământul copiilor-martori din sala de judecată mă înfioară... Pedepsele sunt comunicate sec, Mihai este supărat din cauza pedepsei pe care o consideră prea aspră pentru tatăl lui. Șase luni de detenție...

Alex are replica de final, le vorbește de pe scenă copiilor din primele patru rânduri. Coboară cu toții la ei, îi îmbrățișează, le dictează adresa unde pot să ne scrie. Copiii îi ating pe haine, pe mâini.

- Alecu! Alecu! Vino la noi!
- Vreau să fiu ca Alexandru, detectiv particular.
- Și eu am probleme la școală. Toți mă strigă ’căministul!’ și se feresc de mine.
- Noi nu avem o astfel de dirigină.
- Pe mine nu mă cheamă nici un coleg acasă la el.
- Aș vrea să joc și eu cu voi în trupă. Mă luați? Pot să joc orice, vă rog...

O zăresc pe Camelia cu ochii în lacrimi.

- Sache, am ascultat un copil instituționalizat. Are o privire atat de clară, de curată. Vrea să meargă cu noi la Pitești. Îl luăm?

- Georgiana, chiar ești copil înfiat? Eu aș vrea să fiu înfiată, să am o familie.
- Georgiana, tu chiar ai plâns pe scenă?
- Mirela, ce păr frumos ai...
- Alex, vreau să vă scriu. Nu mai aveți pliante?

Am lăsat trepiedul și îi filmez din mână. Copiii s-au împrietenit spontan, uniți de-o simplă piesă de teatru, de cele două acțiuni ’furate’ din realitate. Cărțile, scenariile, filmele prezintă doar realități din existența noastră și mai ales a copiilor. Ei suferă cel mai mult din cauza noastră, a celor ce putem greși atât de ușor.