Este românul frate cu codrul?

Am stat mult timp pe gânduri dacă această întrebare s-o aducem în discuție sau nu, deoarece răspunsurile care se pot da sunt foarte greu de definit corect. Ar fi fost mult mai ușor pentru noi să răspundem la timpul trecut, pentru că și de această dată, din experiențele trăite de poporul român și din faptele înaintașilor legate de pădure, constatăm că da!, românul a fost frate cu codrul chiar de la nașterea lui ca popor. Adierile târzii sau timpurii frământate în trupul cald al pădurii, au legănat prietenos atitudinea celor care au trăit vremurile respective, făcându-i responsabili. Ori, această față a lumii a reușit să creeze la un moment dat impresia că spiritul uman de autoconservare a speciei a devenit pe de-a-ntregul câștigător, pericolul dispariției neamului omenesc și a lumii vii în general fiind eliminat pentru totdeauna. Cei, care au trăit vremurile respective, fără să fie antrenați în teorii științifice sau de altă natură, formau o majoritate imensă, fiindcă întreg spiritul uman se afla în armonie cu sufletul lumii verzi. Adică omenirea toată și odată cu ea și românul, erau neamuri apropiate cu pădurea.
Dar azi? Astăzi, când păcatul primar ne urmărește obsedant, făcându-ne să descoperim în rău binele (și invers, în bine răul), cum putem să mai credem așa ceva? Când sub ochii noștri tot mai multe păduri cad pradă securii, lăsând în urmă imagini apocaliptice, care se statornicesc în deșerturi întinse? Cum ne mai putem intitula frați cu codrul, când ne acuzăm reciproc pe obrazul vremurilor nestatornice și când tot amarul ni-l vărsăm pe pudoarea pădurilor singuratice? Când vocile celor, care vor veni, se pot auzi deja cum ne acuză pe oglinda vremurilor și cum ne condamnă, prin sentințe definitive, la pedepse capitale? Ce legături de suflet mai pot exista, atâta timp cât pornirile noastre sunt cu fața la dezastru și cu spatele la ceea ce numim simplu caracter?
Este ridicol pentru noi să călătorim prin vremurile care ne-au fost puse la dispoziție cu impresia conștiinței curate și cu nepăsarea față de ziua de mâine, zi care este, cel mai probabil, un timp acordat altor suflete și prea puțin nouă. Este incorect să ne măsurăm faptele în unități de măsură care aparent ne plasează pe podiumul destinat câștigătorilor, când de fapt răutatea, care iese din noi, aprinde zilnic scântei în lumea pe care am făcut-o să semene tot mai mult cu un infern. Pe de altă parte, este imoral să pozăm în apostoli ai ecosistemului verde, atâta timp cât Iuda din noi își deschide tot mai des punga prin care să se scurgă consecința trădării, adică argintul cu miros de rumeguș.
Această postură reală neoumană iese din noi impulsiv, cu toate fardurile pe care le aplicăm (uneori cu smerenie chiar) pe ceea ce am vrea să se creadă și să se vadă (aparent) că suntem. Răutatea pe care am început s-o cultivăm din generație în generație dă roade din ce în ce mai mari și mai promițătoare. Educația pe care o oferim celor mici prin lecții de ecologie și de viață se ruinează în fața comportamentului și al exemplelor personale ale celor adulți, așa încât la vremea mersului de unul singur prin viață, drumul pe care ei îl descoperă este la fel de fals cum suntem noi înșine. Povestea frăției cu codru rămâne pentru ei un mit, care a fost trăit demult, și care nu mai este de actualitate. Ceva în genul poveștilor nemuritoare de altă dată, pe care le ascultam cuminți la gura sobelor ce purtau farmecul iernilor pline de fantezii. Ar putea părea chiar bizar, la vârsta marilor întrebări, să poți să crezi că așa ceva s-ar mai putea repeta cândva. Toate acestea pentru că separatoarele de particule par să acționeze în interiorul sufletului nostru, delimitându-ne ireversibil de sfințenia, care generează lumină și care face veșnicia veșnică. Și pentru că zborurile către Cosmos ne dezlipesc de domeniul de studiu, care ar trebui să constituie prioritatea zero, adică de propriul nostru mediu de viață, legat univoc de pădure.
Fărâmițându-ne conștiințele în părți din ce în ce mai mici, orânda viitorului nostru și al celor care vor veni după noi va fi una de înstrăinare și izolare. Ne vom regăsi ca destine singuratice, fără legătura de rudenie cu clorofila care cerșește Universului lumină, pe care apoi ne-o pune la dispoziție. În noaptea, care se va așterne peste sufletele noastre, anatema popoarelor verzi ne va înghesui într-o lume care ne va fi nu numai străină, ci și ostilă. Lipsa de neamuri apropiate și sincere nu va putea fi suplinită de nimic altceva. De aceea este nevoie de schimbarea atitudinii cu privire la natură și de revenirea la legăturile mai vechi, dacă se poate la cele de acum peste 2000 de ani, întâlnite (curios) în sufletul popoarelor sălbatice sau barbare. La civilizațiile care nu au cunoscut ce înseamnă să zbori în Cosmos sau măcar să alergi nebun cu mașina pe autostradă, la locul de muncă, acasă sau în vacanță.
Din păcate pentru noi, civilizația umană mai veche sau mai nouă s-a făcut în mare parte în lipsa pădurii sau pe baza mutilării acestora. Roma antică, un model de democrație încă de mare actualitate, ca să-și dezvolte măreția și să-și satisfacă anumite pofte mărunte, a defrișat suprafețe imense de pădure. Dar și grecii, perșii, chinezii, frigienii sau alte așa-zise civilizații ale lumii au făcut la fel. În loc să profităm de învățătura care se poate desprinde din greșelile lor, astăzi ne complacem în aceeași stare de spirit. Pentru că ne vine mult mai ușor să procedăm așa. În general, răul se face mult mai lesne decât binele, deoarece de cele mai multe ori nu presupune mare efort ca să-l faci. Spre deosebire de acesta, binele cere sacrificii și efort. Dar el se cheamă bine și odată făcut satisfacția consecințelor lui nu are limite. Mai ales dacă știm s-o trăim cu adevărat.
O renegociere a relațiilor cu pădurea ar însemna un mare bine pentru noi și pentru omenirea întreagă. Chiar și Universul, în imensitatea lui, ar renunța la neliniștea apocaliptică de care se simte uneori cuprins și ar deveni mult mai sigur de suprapunerea perfectă peste viața eternă. Un mic bine pe care noi ni l-am face s-ar transforma într-unul de dimensiuni cosmice, înscriindu-se pe orbita pe care se deplasează timpul nemuritor. Noi înșine am simți din plin căldura plăcută a razelor care piaptănă zilnic părul imaginar al planetei noastre, ca pe un adevărat suport stabil al sufletelor pline de viață. De-abia atunci vom putea afirma și simți că vom fi din nou frați de sânge cu codrii nemuritori, cu pădurea care se clatină în fața vântului doar pentru a-i spune acestuia că plăcerea dezastrului are întotdeauna consecințe greu de imaginat și, cu atât mai mult, de suportat.
În lumina zilei de ieri și în speranța zilei de mâine, suflet în sufletul pădurii fiind, vom putea să descoperim împlinirea zilei de azi. Ca pe o comoară a cărei imagine o purtăm în conștiința Universului, curată și caldă. De-abia atunci se va putea spune, despre român, că și-a descoperit prietenia în codru.