Boema lui Ben Corlaciu – sfidarea poeticului

Poetul român cu cel mai imflamat egotism liric, Ben Corlaciu, pe fondul crizei modernității în perioada celui de-al doilea război mondial, a scris versuri de-o factură postavangardistă, cu adevărat boemă. Având limbajul de-o complexitate foarte asemănătoare lui Serghei Esenin, mai ales în primele sale cărți, Tavernale, Pelerinul serilor și Arhipeleag, Ben Corlaciu insista pe o circularitate a laitmotivelor despre condiția damnată, inumană, nepozând în această postură a demonismului prin îndemnurile insurecționale pe plan artistic.
Ipostaza eului său liric se circumscrie constant măștii boeme a unui fel de paria al societății. Compararea lui cu marele poet avangardist rus Esenin îi aparține lui Dumitru Micu, într-o recenzie a sa la Poezii de Ben Corlaciu, unde prezintă masca demonizării “lunatice”, a temerii de intervalul temporal diurn (uman și activ) : « Neiubitor de soare, spre care înalță dimineața brațele, amenințător, Tatăl tremură, ziua, ”cuprins de friguri palustre”. Tremură, fatal, și poetul însuși, copia lui, îi tremură inima, ”ca o ramură firavă/ sărutată de vânt și smulsă din tulpină”, ”ca o perdea trasă peste peste aripile vântului bolnav”. Născut dintr-un tată lunatic, ”cimpoierul albastru” e ”fiul mlaștinii”, luceafăr de smârc, cu grad mare în ierarhia diavolească : ”Eu sunt poetul Ben Corlaciu,/ al doilea drac și cel mai puternic […] ». Statutul de bastard, mai virulent în autosatirizare chiar față de acela pe care și-l arogase mai înainte Dimitrie Stelaru (Orfanul), ca pseudonim literar, este corelat complexului oedipian al lui Ben Corlaciu, numai că ruptura de arhetipul masculin – sau de orice mentor politic, intelectual-artistic – îl include pe ”apostatul” Benedict într-o înrudire cu Lucifer ; acest hybris absolut nu-i afectează mai deloc eul insomniac, ci îl excită walpurgic: « Pisica asta noaptea mă deșteaptă/ când simte că m-afund în eleșteu,/ îmi linge, ca o iasmă, palma dreptă/ și-mi spune că l-a prins pe Dumnezeu// […] iar când privește-n flacăra gălbuie/ îmi vine ochii din orbite să mi-i scot » (”Pisica”). Afișând o autoironie distructivă, eul poetic al său pare permanent unul anatemizat de societatea care nu-l înțelege.
Bineînțeles că histrionicul discurs al lui Ben Corlaciu capătă treptat o audiență mult prea scăzută față de cel al lui Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru – colegii săi de generație –, din cauza depistării cu ușurință de către public a trucării oricăror convenții poetice : « Focurile mele vor inunda planeta,/ planeta aceasta ca un himen circular și poetic,/ oamenii, semenii mei, scoțându-și gambeta,/ se vor gândi c-am murit prematur și patetic. […] » (”Cătușele”). Criticul Pompiliu Constantinescu a studiat problematica raționalului care domină, paradoxal, mai ales ciclul Postumelor (1945-1967) din cadrul volumului Poezii, apărut în 1969. A constatat faptul că “manifestul liric” – care ducea la un boicot programatic asupra convențiilor literare interbelice, atacate de către avangardele istorice – se prelungește cu ostentație în opera lui Ben Corlaciu și în a doua jumătate a secolului XX. O explicație logică a acestui fapt observat de către P. Constantinescu este aceasta: ținerea permanentă în focuri și la presiuni constante (de adevărat ceramist) a laboratorului literar de către Ben Corlaciu. Considerăm că, de fapt, el nu și-a întrerupt activitatea literară nici în perioada 1945-1947, de vreme ce reapare pe plan publicistic și editorial, foarte brusc, la sfârșitul deceniului șapte nu doar cu volume de poezii ci și cu multe altele de proză. În articolul intitulat ”Ben Corlaciu – Poezii” din 1969 Dumitru Micu îi atribuie boemului poet o descendență artistică amplă : « Spirit bacovian și poesc, ”pelerinul serilor”, ”cimpoierul albastru”, care e Ben Corlaciu în volumele sale de adolescență și primă tinerețe, va asocia lunii, bineînțeles, tot ce ține de demonia acvatică, tot ce indică starea maladivă, excentricitatea, delirul. » ; « Coborâtor, prin pasiunea călătoriilor ”aeriene și nefirești”, prin gustul pentru straniu, pentru insolit, din Baudelaire (L’invitation au voyage), din Corabia beată a lui Rimbaud, din Macedonski, din Minulescu, Ben Corlaciu făurește, în ”tavernalele” propriu-zise, din volumul intitulat astfel, și din celelalte, cu mijloace însușite, în cea mai mare parte, din arsenalul lui G. Bacovia, poate și din acela al lui Camil Baltazar, un decor încă mai acuzat baudelairian, raportabil la ”tablourile pariziene”. Atmosfera de aici e de cârciumă infectă și de ospiciu, luna înoată în alcooluri, simulacrul ei se ”arcuiește” în vase de spital ».
Poemele lui Ben Corlaciu sunt însă în mod programatic unele în care se sfidează orice metafizică sau ideatică prestabilită și se persiflează cuvintele pompoase, de plumb, convențiile literare anterioare. Aceste poeme reprezintă de fapt trucaje de romanțe, cântări parodice ale războiului, halucinante libații, satire ale cântecelor coribanților antici : « Dacă m-aș fi dus la război, cu pușca în mână,/ aș fi stricat (ca orice soldat):/ curgi, sângele meu, curgi până-n ziuă !/ pentru oamenii ăștia nebuni și iluștri,/ care te-așează-n tranșeu și te bat […]// Aș fi strigat după frații mai mici sau mai mari/ în care-aș fi fost învățat să trag fără milă,/ odată cu dimineața, ca-n niște tâlhari:/ cine cunoaște kilometrul 9, să vină !/ (kilometrul acela, far al libertății)/ să-mi culeagă așteptarea » (”Kilometrul 9”). Tot ce era considerat de joasă speță, intrând în poezia de factură minoră, ocazională, toate efemeridele creații de mahala sau gălăgia agnostică a vieții nocturne în spelunci, prin Capitală, sau de prin porturile țării se fac auzite cu fidelitate în versurile lui Ben Corlaciu. În a doua jumătate a “Kilometrului 9”, declamând din tavernă, nu identifică pe Dumnezeul celor din război cu asigurarea unei răsplăți pentru veteranul țăran, ci ironizează maiestatea înrămată a regelui de deasupra barului (exact ca în romanul Peripețiile bravului soldat Sweik): « învățăm să murim pentru un Dumnezeu,/ altul decât pâinea și soarele,/ Dumnezeul spânzurat în pereți fumurii;/ ne naștem atâta de palizi și-atât de târzii,/ încât sărutăm cu fruntea picioarele/ subțiri » .
Respectând linia orientativă a receptării operei acestui albatrosist, pe care o trasase mult mai înainte Pompiliu Constantinescu, în anul 1972 criticul Nicolae Ciobanu îi evaluează pozitiv, în articolul “Ben. Corlaciu: Poeme florivore”, multe dintre constantele neoavangardiste ale poeticii sale: « fidelitatea cu sine însăși a poeziei lui Ben. Corlaciu e, nici vorbă, exemplară »; « o atât de pură conservare a lirismului inconformist căruia generația lui Constant Tonegaru și Dimitrie Stelaru îi dăduse atâta strălucire »; « ceea ce dă conținut revelator ideii de continuitate, de creștere a poeziei prin ea însăși, în cazul autorului cărții Poeme florivore, stă în deplina încredere acordată lirismului insolit »; « fronda boemă de altădată, fecundată de însuși eul poetic ce-o animă, se metamorfozează în materie reflexivă de amplitudine existențială »; « cadrul parabolic e concentrat la maximum, ideea morală a poemului beneficiind de jocul paradoxal al contrastelor. » .
De un fals patetism, Ben Corlaciu are curajul să impieteze discursiv speciile prin exelență nobile – oda sau poemul epic patriotic – “Schița unei rapsodii” fiind un cântec amoros, o serenadă viril executată pe tonul pragmatic, familiar, al seducerii: « Þara mea are râuri care vin dinspre cer,/ noaptea pe munți e mai albă și-i ca o femeie/ fluidă sau ca tăcerea lunară/ din focul planetelor, galben, imens, delirant// [...] În țara mea, Dumnezeu este boul uman de la plug,/ care strânge copiilor, seara, mângâieri cu lipie ;/ femeile știu să dezmierde » (“Schița unei rapsodii”) .
Cu adevărat, poetul boem al “Albatrosului” se complace la început pastișând, la modul burlesc, retorica unor poeți moderniști anteriori. Tavernale (1941) reprezintă volumul debutului editorial al lui Ben Corlaciu. O artă poetică, ”Rezonanța oaselor”, constituie pentru tânărul albatrosist, prin reverberațiile thanatice ale « oaselor vremii » și ale « plumbului anilor » încercarea de-a forța convențiile simbolismului, parodiind bacovianismul. Mesajul primei ei strofe poate fi interpretat drept un categoric refuz, sau o decepție personală față de discursul militarismului european de-atunci, fie sovietic, fie antisovietic : « Palizi, triști, uitându-și speranța și orele,/ slugile nopților – oamenii – înfulecau/ cuvintele de plumb și adânceau/ în negura orbitelor aurorele. » . Timpul văzului obișnuit este, pentru orice european din 1941, aproape abolit ori substituit printr-o stare nevrotică colectivă, una de asediere nevrotică a răbdării, provenind dinspre încleștările armate și încălcările samavolnice de granițe dintre state. Versul care pare simbolist « Dansul cuvintelor, molatec, nesfârșit » are însă efect dizarmonic sinestezic ; în mod paradoxal, e scris pentru a amorți sau pentru a seda la modul paralizant ființa omului, dat fiind macabrul vizual al celorlaltor versuri : « genezicul dans al întunericului meu/ se arcuia pe rezonanța oaselor vremii, tremurând ca un gând zdrențuit.// Petele ochilor adânciți în goluri/ arătau rănile pieptului – sânge, cărbune,/ încercând, târziu – ce târziu ! – să adune/ diminețile rătăcite în plumbul anilor.// Pentru slugile nopții/ zorile nu înviau niciodată. » . Rutina agitațiilor în diurnele activități orășenești era dublată, imediat după apunerea soarelui, din cauza cumuflajului nocturn citadin, de o amenințare programată a liniștii și somnului regenerator. Se descrie un cadru departe de-a fi securizant : în loc de odihne și vise, tresărirea poetului la auzul sirenelor aduce întrucâtva cu auzirea « materiei plângând » și a prăbușirii « piloților grei » din ”Lacustră” ; înseși cuvintele alarmante, gregara coborâre nocturnă spre adăposturile subterane ajunseseră deja comandamente inconștiente ale unei uitate firi trogloditice. Ben Corlaciu intitulează subversiv cartea sa din 1941, Tavernale. Adăpostirea la auzirea sirenelor devenise un fel de sărire-n « dans » agitat, nefiresc, mai ales dacă erai surprins la bombordament rămas încă pe stradă, blocat în lift, sau tot pe scara blocurilor.
La începutul volumului al doilea, Pelerinul serilor din 1942, arta poetică ”Solemnitate” are ca subtitlu sintagma ambiguizantă “moarte ciudată” – care devine titlu al primei părți. Nu știm cine ar fi “părintele”, nici fratele “meu nenăscut” – însă se poate presupune că poetul se adresează fratern cititorului contemporan. La modul euristic ar reieși, din relația bivalentă de “înrudire”, faptul că filiația literară a eului liric este cea față de un maestru admirat înainte, al cărui model e însă respins în prezent “ca un duh necurat – și tăcut”. Se rupe contactul până și cu avangarda istorică (« Cu capul în jos, gigant, călătorea/ în stânga fiului cu var în pupile. ») în condițiile în care, intertextual, se face aluzie la Drumețul incendiar al lui Gellu Naum, pentru ca orice regulă discursivă și de canonizare din perioada interbelică să fie apoi ignorată “ca o inscripție de-un veac”. Atipicitatea postavangardei grupului “Albatros” nu mai poate fi circumscrisă decât într-o evoluție viitoare a poeticității postbelice: « Odată, pândise ochii fiului, înfriguratului fiu, rodul să-i strângă:/ înlănțuit de brațele altor adâncuri, pornise spre zori, să le frângă.// Putrezit, părintele fratelui meu,/ ca un duh necurat – și tăcut/ plecase către un alt Dumnezeu/ și, decât Luna, era prea mut. » .
Un scenariu al insurgenței lirice trebuie descifrat în “Prăvălire” și în “Pelerinul serilor”. Ben Corlaciu își exprimă, în câte trei catrene, câte un monolog teatral la frecventarea nocturnă a vreunui bar bucureștean, fiind în “Prăvălire” alături de “cei șase prieteni, sfâșiați din soare”. Figuranții de lângă el pot fi colegii poeți, iar versurile “La masa lor, un om cu ochi de drac/ plângea pentru a doua crucificare” pot semnifica interzicera revistei “Albatros” din 1941, apoi a “Glasului nou” și a plachetei “Sârmă ghimpată”, în care ar fi fost publicate creațiile juvenile postavangardiste. Viața de boemă este, paradoxal, “viață de câine”, contaminantă (« bețiile zorilor de mâine/ creșteau în pieptul altui nebun »; « cântau adâncirea nefericitului veac »), însă gratuitatea ei se transformă în ștachetă ridicată mai sus: « Plânsul acela zornăia pe tejghea/ mai bolnăvicios, mereu neiubit,/ ca un plămân prea greu amorțit,/ ca o moarte ce nu mai venea. » . Cele două comparații cu agonicele stări sporesc “zornăirea”, depoetizarea, inconformismul “învâririi” în rotocoale a “vinului acru” și a nonșalantului “fir de tutun” – seducții artistice către publicul tânăr admirator. În schimb, persoana întâi singular din “Pelerinul serilor” conferă autenticitate rătăcirii într-un oraș-azil, vizualizat la dimensiunile instabilității existenței pe vreme de război. Primul catren nu s-ar diferenția de poezia religioasă a lui Nechifor Crainic – de al cărui imaginar poetic se pare că Ben Corlaciu nu s-a lăsat influențat decât la nivel formal-expresiv: “Eram pelerin pe drumul milei,/ genunchii mei sărutau bolovanii,/ însângerând și praful și anii, ca soarele coapsele zilei” – pentru ca al doilea și al treilea catren să zdruncine percepția tradiționalistă într-un chip programatic: “Un biet pelerin eram, dramatizat,/ hilar dramatizat de priviri uscate./ Bacilii râsului purtând în spate,/ depărtări striveam, nesăturat.// La mii de brațe, noaptea, zvârleam pumnii,/ așteptând întoarcerea din bezne./ Gâdilați nerușinat sub glezne,/ brațele îmi ronțăiau nebunii.” Repetiția calificativului “dramatizat” (pe care și-l arogă la modul “mistic” poetul-pelerin nocturn) nu este un început de pantomimă, ci un stigmat social; pentru că batjocoririi insurgenței sale pe timp de război îi dă o replică având mușcătură ironică, sub forma metaforei “bacilii râsului”. Vagabonzii azilanți (“nebunii”) îi preînchipuie pe cei care lansau atacuri împotriva grupării literare “Albatros”, considerându-i pe membrii acesteia simpatizanți ai comuniștilor.
Criticul Marin Mincu rediscută boema poeziei lui Ben. Corlaciu, acea frondă ce nu mai seamănă prin “situare cât mai înaltă, aristrocratică” nici cu cea a avangardiștilor, nici cu a lui Dimitrie Stelaru sau a lui Emil Botta – “aspirația secretă spre transcendere” din Tavernale (1941), fiind mai vizibilă în cel de-al doilea volum al poetului “Generației pierdute”: “Ben Corlaciu nu mai recurge la «boemă» pentru o defulare spontană a eului propriu, ulcerat de un îndreptățit orgoliu vindicativ, proiectat într-o aureolă genialoidă, ci va traversa literalmente un stagiu existențial obligat, frecventând spațiul tavernal ca pe un cadru obișnuit/ familiar, în care se mișcă, respiră, scrie. El propune un actant noctambulic, rătăcitor prin «niște locuri rele» în «cârciuma scundă»; tavernalitatea și mahalaua sunt de fapt categoriile fenomenologice cele mai specifice prin care se poate omologa concret o boemă autentică, infuzată de o vitalitate maladivă.”
Adevărate instantanee fotografice din tavernă sau mahala, astăzi cu valoare de document literar, sunt poemele “Schimbare” și “Stampă”. În primul, exclamația introductivă “Ce palizi suntem și ce supți” este completată de trei comparații prin care se subînțelege o frondă epatantă a poeților de la “Albatros”: “ca o noapte friguroasă ochii ni-s,/ parcă-am fi călcat prin vis,/ parcă-am fi din lună rupți.”. Vegetal și palustru, cavernal și pluvial, instantaneul celei de-a doua strofe este dinamizant și epuizant, în același timp – prin verbele care conotează arderea etapelor artistice, dorința de impunere rapidă a acestui grup literar: “Bărbile-n pământ ni s-au înfipt/ ca un arbore țepos și fără rod./ Uite-adâncurile cum ne rod, ploile, privește, cum ne sug!”. Ben Corlaciu anticipează în cele două poeme simili-fotografice multe dintre procedeele pe care generația beat a anilor ’50 le-a impus – șocul produs de trucatajele perceperii lumii precum în vis, autoironia, sarcasmul satirei, bravada în plină stradă, cosmopolitismul, substratul protestatar social (exact ca și în proza lui A.E. Baconski de mai târziu): “Parcă bălților le-am fi sugari,/ parcă trestiile-n piept le-adăpostim,/ în toate nopțile mai rău orbim,/ supți de-aceeași, dinspre sud, țânțari.// Ca un tuci călit, orbitele/ ne-au încercănat privirea și ne-au frânt,/ legănându-ne în contra-vânt/ cu arìpele, arìpele.” (“Schimbare”) ; “În mahalaua mea cu fete buiece/ și cu miros de găini de vânzare,/ noaptea se roagă de felinare/ să n-o mai sugrume, să plece.// Decorului nocturn, cu lumini bolnave, îi surâd trei cârciumi, pierdute-n trei străzi./ Femei lunatice-așteaptă-n ogrăzi/ bărbații cu chefuri în ochii sticloși.” Poemul “Stampă” se încheie cu două strofe ale sfidării cuvintelor de plumb din poezia interbelică, limbajul devenind deja ca în Echinoxiul nebunilor sau Biserica neagră de A.E. Baconski: forța de sugestie a imaginarului nocturn apare in nuce la Ben. Corlaciu, iar translarea spre fantastic a halucinațiilor auditive și a istoriei ne mută parodic, ca spectatori, în epoca lui Anton Pann și a marilor rapsozi citadini: “Zgomotele nu obosesc nicicând/ în mahalaua mea cu cerul marin./ [...]// Pe-aici, mereu îndrăgostit, zicea/ Barbu Lăutaru, robul vântului amar./ Bețivii toți ar bea trei săptămâni, de l-ar/ afla-ntr-o cârciumă din mahalaua mea.// Și gem, și se zbat felinare/ în cearcănii nopții./ Și noaptea se roagă să n-o mai sugrume,/ la ora când gropile cad peste lume.”
Următoarelor poeme din Pelerinul serilor – aparținând unui ciclu de versuri ale “sanatoriului”, poziționat chiar central în volum – același critic, M. Mincu, le-a observat nu doar atmosfera de panopticum, ci și similaritatea cu factura textualizantă a poeziei optzeciștilor: “Merită să semnalăm și ciclul ftiziei, intitulat “Poemele sanatoriului” din volumul Pelerinul serilor (1942) care aparține unui «areal textualizant prin definiție», explorat mai târziu, din perspectiva postmodernă, și de către post-textualistul Vasile Baghiu ce-și consacră astfel un precursor non-«celestian» în Ben. Corlaciu.” “Efigii în ceară” și “Joc de Hydragir” pot fi considerate niște eboșe de spital, în care se dau în spectacol fantomatic, absurd și grotesc “oamenii vineți, fără plămâni”, “cei ce-așteptau să le vină rândul”, “umbrele lor, aiurând [...]/ în sanatoriul din parcul imens și gol”, “dansul baccililor/ ca un exod lunar”, “cântecul violei din pieptul osos”, “cei din urmă prieteni, baccilii”, “ochii, demenți”, “mercurul termometrului spart”, “sângele altei neîndurate morți”. În “Joc de Hydrargir” numai actul final pe “masa” de operație transformată în “pat”, expierea poetului participant la sarabanda în “sânge” a baccililor, întârzie să se petreacă – “Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea/ prin aluviunile coastelor rănite”. Hulirea, ca păcat capital, rămâne consemnată și după externarea actantului liric – pacient: “prieteni, baccilii, scânceau/ lugubra melodie a ultimei toamne;/ acompaniindu-i, gura mea, Doamne,/ te înjura și ochii, demenți, râdeau.” Consemnarea ca în poezia lui Marius Robescu, exorcizarea simili-textualistă a sângelui infectat, observată de M. Mincu, este mult mai evidentă în “Efigii în ceară”, unde pe lângă presimțirea baccililor jucăuș-morbizi asistăm și la întipărirea agravantă în psihic a verdictului medical al “ftiziei” (pe atunci de nevindecat); ea se repercutează în progresele rapide ale scrisului, inspirația poetică venind din “efigia” pieptului sau apropierea inimii: “În parcul acela imens, într-o seară,/ oamenii vineți, fără plămâni,/ scriau lapidar, cu ambele mâini,/ un cuvânt pe un petec de ceară.// Cuvântul acela suna: ftizie./ Fiecare însă-l scria diferit,/ cu același condei de lemn înnegrit/ și-aceeași nesănătoasă beție.// Cei ce-așteptau să le vină rândul/ mureau fără cei dinaintea lor./ Ca un pumnal, condeiul/ se îndrepta spre pieptul tuturor,/ în locul plămânului sec, străpungându-l.// Când oamenii vineți piereau,/ umbrele lor, aiurind, se-ntorceau/ în sanatoriul din parcul imens și gol.”
Alt poem ”sanatorial”, intitulat după descoperitorul baccilului tuberculozei, ”Koch”, seamănă poezia lui Georg Trakl, dar și cu proza lui Urmuz și cea comportamentistă americană, prin transpunerea impersonală, ca într-un registru de spital, a repetării obsesive a unui banal fapt cotidian – internarea unui alt pacient ; baccilii săi, poate mai nărăvași, aduși într-”un geamantan”, arată că și familia sa era la fel de contaminată și expusă gravei infectări : ”Nesigur, privindu-și vârful picioarelor/ care nu-l vor mai trece dincolo de parc,/ ieri a mai venit un om – mai vânăt –/ trăgând spre pat spinarea unui arc.// Bagajul nici nu mai putea să-l poarte:/ un geamantan, turtit de zeci ani,/ umplut cu Koch și doi-trei bolovani/ zvârliți la întâmplare lâng-o carte.// Câțiva bolnavi l-au întâlnit,/ l-au privit, bănuitori, până-a intrat,/ și-au strâns în pumni tot sângele scuipat/ și i-au trimis discret vreo câteva ocări.// Prea vânăt, ieri, a mai venit/ un om, dintr-un oraș cu praf și cu poeți./ Azi, în camera de sus cu trei pereți,/ altul a murit.” Este un poem neoexpresionist, cu atât mai dramatic prin “tot sângele scuipat” cu cât impresia de concretitudine și de așteptare colectivă a morții în spital este un țipăt unanim asurdizat.
Inversarea subiectivă a discursului se petrece în pamfletara “Rugă bolnavă”, în care se dă un vot de blam medicilor neputincioși încă în combaterea flagelului tuberculozei și, antitetic, poetul imploră de la ei vreo minune științifică pentru a-și trata boala de plămâni, sau dacă nu se poate, o injectare cu morfină, pentru a mai uita suferința fizică: “Hei, medici rupți din coapsa câinilor,/ spălați seringa asta, că miroase,/ și mai lăsați-mi ultimele oase/ să le resfir pe perna mâinilor./ Altădată, le strângeam pe toate/ în pumnul rătăcit prin crestături de cer;/ de ce, în noaptea asta, voie să vă cer,/ pleșuve arătări nesăturate?// Lăsați-mă să-mi pipăi singur oasele,/ amar blestem îmi stă de ieri în gât –/ nici până astăzi nu vi s-a urât/ să vă cărați în zodiac ponoasele?// Otrăvi destule – Doamne, cât de multe! –/ am strâns sub pielea asta ca un sac./ Hai, medici răi, cu serurile-n ac,/ iertați Poetul care nu mai vrea s-asculte.” Și criticul Emil Manu observă cum este configurat, printr-o introspectare a psihicului unui om spitalizat, delirantul discurs al lui Ben Corlaciu. În capitolul “Ben Corlaciu între tavernal și lunar” din Generația literară a războiului E. Manu recunoaște că acest poet al grupării “Albatros” reușise “să se impună atenției de la început”; printre ceilalți colegi protestatari de-o vârstă cu el recurgea, pentru a critica “dogmatismul estetic și etic” tot la “bufonerii, o parabolizare a dramei existenței, o boemizare a lumii”, fapt demonstrat îndeosebi în volumul Pelerinul serilor: “În 1942, Corlaciu, ca un figurant pelerin al serilor, își continua fantezările tavernale, circumscrise unor deliruri erotice. În mahalaua poetului, “o fată nebună, în fiecare noapte, trăgea cu praștia în lună”, într-un spital poetul se ceartă cu medicii “rupți din coasta câinilor”; câteva poeme sunt populate cu ftizici, cartierul din versuri e plin de bețivi visători și de ceruri marine, de fete buiece, lunatice etc.”
Ultima parte Pelerinul serilor este ciclul de poeme intitulat “Întâmpinare Corinei”, după numele iubitei. Și marelui poet latin Catul i-a ieșit în calea vieții o hetairă de-o mare frumusețe, Corina, pe care a portretizat-o în cele mai autentice poezii de dragoste ale antichității, dându-i daruri nenumărate, deși ea îl înșela având și alți admiratori. Ben. Corlaciu va schimba gama sentimentelor masculine față de Corina, femeia sa, pe care o vom reîntâlni reipostaziată tragic în volumul următor, Arhipeleag. “Demență” este povestea înfiorătoare a unei prostituate “nebune”, “lunatece”, fiind un preambul al apariției Corinei din “Înclinare”, ambele poeme nefiind memorabile decât prin câteva figuri de stil și imagini poetice. În “Demență” întâlnim: comparații – “ca o răbufnire molatecă”, “Fiecare piatră era un gând” și hiperbolizările absurde “în fiecare noapte trăgea cu praștia-n lună”, “Picioarele-i dansau în semilună”, “deasupra mahalalei, fata nebună/ își presăra trupul înnegurat”, “Câte gropițe îi numărau sânii,/ toate cu friguri i se umpleau” . Eul poetic din poemul “Înclinare” nu mai este un simplu martor al tragediei unei necunoscute, ci se implică în salvarea sufletului femeii iubite, cunoscută trupește de când lumea, al cărei portret se dinamizează tot hiperbolic: “Pentru Corina beau noaptea asta [...] Cândva, renăscut, i-am sărutat/ munților sânilor creasta.”; “Într-o singură noapte ne-am stins,/ într-o singură negură mută.”; “Palma asta, în pieptul ei crescută”.
Imaginile iubirii prezintă un circuit parcă închis, stereotip, accentuat printr-o rigiditate masculină nejustificată, menținută și în cel de-al doilea poem închinat Corinei, “Pedeapsă”: “Brațele ca două crengi îmi atârnau”; “Fiecare pierdere de gând mă durea,/ Corino, și fiecare zbor/ să mă-nnalțe peste tine nu mai putea,/ nici peste chinu-ngenuncherilor.” Titlul “Pedeapsă” rămâne ambiguizat și abscons, cauza deselor despărțiri neputând fi “adâncul atâtor tăceri”, ci impasibila atitudine a îndrăgostitului.
Defetist, el îi va face nemulțumitei Corina în poemul “Spintecare” o declarație atipică de gelozie, nu prea diferită de cea a avangardiștilor interbelici: “Femeie, vezi, ferește pașii altora: [...]. Când steaua mea are să cadă,/ mai însângerată, și-a ta va cădea.// Orice spintecare va fi un semn/ rupt dintr-un arbore-al veacului –/ împrăștie-ți gândurile, dracului,/ și lasă odată-nșelările.// [...] Fiecare noapte,/ nedăruită mie,/ va însemna o moarte.”
În celălalt ciclu poetic, “Moartea Corinei”, din volumul pe care Ben Corlaciu îl intitula Arhipeleagul (1943), categoriile macabrului și ludicului fanambulesc se întâlnesc oximoronic într-o negare a oricărei poetici. Domină tema morții pe front și prin orașe, îndeosebi în scenariul celor patru acte sau ani scurși de la izbucnirea conflagrației mondiale (cu epilogul “aiurire”) “Baletul Corinei” – o “saturnalie” de cătănie foarte plastică: “Dansul creștea din țăndări –/ și, frânt,/ fiecare pas/ lumina spărgea,/ cum noaptea sună leneș cel din urmă ceas.”; “Singură,/ peste inimi pășea Corina,/ legănându-și dansul spre răsărit:/ din pântecul ei izvora lumina,/ ca un flux/ odată cu timpul venit.”; “Brațele – așteptau dezmierdările/ minunilor, minunilor,/ mereu altele;/ fiecare piept plângea depărtările/ [...] inima bătea cu plânsul nebunelor, pupila soarelui se spărgea/ năruind în apă opt aurore,/ fiecare ca mărul roșcat/ pe care nici Dumnezeu nu l-a mâncat.// Deodată,/ în neguri învăluită,/ cu părul sărutându-i vârful picioarelor,/ Corina ieșea/ încet/ din ispită” . În aceste condiții, mulți critici români îl considerau pe Ben Corlaciu un fel de Villon al nostru, cântând declasarea socială, atmosfera lugubră a orașelor bombardate, exaltarea în fața plăcerilor interzise, negându-și la infinit talentul. Pompiliu Constantinescu, de exemplu, îi lăuda tânărului poet al “Albatrosului” bucureștean fronda ca pe o atitudine demnă, sau facilitatea creării imaginilor cu aportul catalizator al unei autentice viziuni personale, dar mărturisea că nu poate să depisteze în Arhipeleag un poem bine structurat din punct de vedere formal. Mai târziu și-a schimbat prima opinie critică despre Ben Corlaciu. Constatările lui Nicolae Ciobanu, despre o metodă înnoitoare a scurtării discursului său poetic, grație metaforismului, sunt relevante: “Poetul se știe protagonistul unui destin dramatic în principalele lui direcții, fapt ce-l îndreptățește să nu accepte prea multe disocieri între existență ca atare și poezie. Ceea ce numim, prin forța lucrurilor, convenționalitatea oricărui demers poetic, la el, vizează prea puțin disimularea biograficului. Totul nu e decât o chestiune de convertire în metaforă, metaforă care, la rândul ei, nu face decât să potențeze fondul de elegie teribilă în slujba căruia se pune: [...]. Chiar și atunci când poemul se structurează în funcție de metafore având deschideri spre parabolă, imboldul de a afirma un adevăr trăit, tributar unei experiențe individuale decisive se manifestă cu aceeași capacitate percutantă. E ceea ce, între altele, relevă poemul intitulat Autoportret, o piesă antologică prin perfectul acord halucinatoriu dintre ritmica versului și curgerea epică a acestuia” .
“Blestem Corinei” se poate citi ca o un poem de pușcăriaș, fiind asemănător “blestemelor” din Flori de mucigai de T. Arghezi: “Săruta-te-ar zorile pe sân,/ trup de –nfrigurare, trup hapsân”; “Legănarea șoldului să-ți fie ban,/ melodie, plânsul lunei pe maidan./ Să te-nnece mările privirilor,/ ca să-ți spele umbra umilirilor.// Trestii să-ți străpungă-n orice seară/ inima neodihnită, inima amară” . Elementul scatologic al primelor versuri din acest poem-imprecație (“Resfira-ți-ar vântu-n două părți picioarele,/ să răsară dintre ele soarele”) face ca tot “Blestemul Corinei” să devină o “Dorință” – chemare erotică eminesciană luată mult în răspăr, parodiată prin toate etapele ceremonialului erotic: cadrul pastoral-agrar este unul citadin devastat de bombardamente (“cânte-ți rugăciunea o fortună,/ femeie-ntârziată și nebună!”), invocarea privirilor stelare se preschimbă în vrajă malefică (“atârna-ți-ar în ureche stelele,/ să te urmărească-n visuri rele”), adormirea în brațele iubitei sub salcâm este caricată la maximum (“și-n călcâi să te sărute-un drac./ Gura să-ți rămână undeva, în vânt –/ răsădi-ți-ai degetele în pământ!”), iar asigurarea iubitei că vor fi reiterate și altădată, “ore întregi”, mărturisirile jindului se transformă într-o invectivă absolută la adresa Corinei: “Trestii să-ți străpungă-n orice seară/ inima neodihnită, inima amară,/ și să te sugrume zornăirile/ când îți vor fugi spre cer privirile.” De aceeași factură antierotică, a șarjei postavangardiste pe care Ben Corlaciu o realizează criticând poezia intimistă, este și poemul “Machiaj”. Chipul Corinei apare în oglinda invectivei ca cel al gorgonelor, al Meduzei: “Șerpii părului să te dezmierde/ de-a latul frunții și în jos, spre glezne,/ coada ochiului să-ți joace-n plezne, [...]” .
Numai prozaicul și detașarea plină de sarcasm a unui defetist convins va fi cultivată după 1967 în poezia de maturitate de către Ben. Corlaciu. Dispare mult lădata de unii și insultata de alții virulență de limbaj, ca și delirul erotic sau extravaganța incantației malefice; continuă totuși răfuiala cu orice convenție literară, rafinamentele stilistice fiind puse în slujba apărării ideii de “generație pierdută” și a reînvigorării grupării “Albatros”. Criticul D. Micu îi critică etapa ultimă de creație: “Sub titlul ironic amar Postumele, Ben Corlaciu și-a grupat poeziile de după 1944, diverse ca factură, inegale ca înfăptuire, trădând o incertitudine, o derută, paradoxale la un poet care a debutat și s-a manifestat în continuare, un timp, atât de sigur de sine. Rebelul, «lunaticul» devine, pe măsura scurgerii anilor, un spirit tot mai așezat, mai reflexiv, excentricul se interiorizează, revoltei și sarcasmului le iau locul o resemnare lucidă, amar-sceptică, acceptarea «nenorocului».
Acest moment literar de maturitate a poetului Ben Corlaciu nu este suficient studiat, după hermeneuticele grilele ale noii receptări. Un studiu critic, sau chiar o monografie dedicată întregii opere realizată de către acest poet și prozator al grupului literar albatrosist, ar elucida continuarea dramatică a sfidării genului liric dar și a celui epic de către printr-un discurs cu adevărat transmodern – după terminologia lui Theodor Codreanu.

NOTE

D. Micu, art. ”Ben Corlaciu – Poezii”, în rev. “România literară”, an. II, nr. 22 (34)/ 29 mai 1969, p. 11;

B. Corlaciu, Poezii (cu un ”Cuvânt înainte” de Laurențiu Ulici), Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 144;

D. Micu, art. cit., p. 11;

Ibidem, p. 138;

Ibidem, p. 139;

N. Ciobanu, art. “Ben. Corlaciu: Poeme florivore”, în “Luceafărul”, An. XV, nr. 24 (528), 10 iun. 1972, p. 2, continuând prin apropierea poeticii albatrosiste, ironice și parodice de aceea a lui M. Sorescu: « E un mod poetic ce își trage rădăcinile din mai vechi aptitudini “presoresciene” invederate de poezia lui Ben. Corlaciu » (este citat poemul ‘florivor’ “Prea târziu” al lui Ben Corlaciu);

Ibidem, p. 136;

Ben. Corlaciu, op. cit. p. 29 ;

Ibidem, p. 29;

Ibidem, p. 38;

Ibidem, p. 42;

Ibidem, p. 43;

M. Mincu, Poezia română actuală. De la A.E. Baconski la Constant Tonegaru, vol. III, Ed. Pontica, Constanța, 1999, p. 1260 ;

Ben. Corlaciu, op. cit., pp. 44-45;

Ibidem, pp. 45-46;

M. Mincu, op. cit., p. 1261;

Ben. Corlaciu, op. cit., pp. 50-51;

Ibidem, p. 51;

Ibidem, p. 50;

Ibidem, p. 49;

Ibidem, p. 52;

E. Manu, Generația literară a războiului, Ed. Curtea Veche, București, 2001, pp. 141-142;

Ibidem, p. 56;

Ibidem, p. 57;

Ibidem, p. 58;

Ibidem, p. 59;

Ibidem, pp. 107-111;

N. Ciobanu, art. cit., p. 2;

Ben. Corlaciu, op. cit., pp. 104-105;

Ibidem, pp. 104-105;

Ibidem, p. 103;

D. Micu, art. cit., p. 11.