A vorbi despre țăran,ai rosti numele înseamnă a-i simți mirosul de brazdă reavănă,de pâine fierbinte scoasă din cuptorul de lut ars.Numele Lui e aidoma florii de cireș sfințite de Dumnezeu în răsăritul de soare al lunii mai.
Þăranul român,de-a lungul istoriei a fost ca un Zeu a-toate îndurator,zlotit de timpuri,biciuit de vremuri,permanent sub zodia suferinței.Istoria confirmă pe deplin:revoltele și răscoalele au făcut din el o zeitate a pământului înfrățit cu cerul,un martir al brazdei însămânțate.
Lupta lui,a țăranului deseori a îndoliat cerul sfânt și glia strămoșescă.
Niciodată nu s-a lăsat biruit,deși i s-a luat bir,de vicisitudini.
A stropit glia sfântă,mamă îndestulătoare pentru copiii săi,în urmă-i răsărind firul tânăr și plăpând sau poate verde și puternic,al spicului de pâine.
Românul de la țară,țăranul îndumnezeit de suferința seculară,vorbește și gândește ,,pe șleau'',cinstit și pe limba lui,câteodată doinindu-și starea de neputință;în același timp e ambițios,hotărât,perseverent și puternic.
Totdeauna și-a limpezit gândurile și sentimentele prin of-ul nemăsurat așezat cu smerenie în doine și balade.Armele lui dintotdeauna au fost dragostea pentru semeni,pentru pământ,coasa și toporul-uneltele-i de încredere și paznici de seamă,sapa și plugul tras de boi.
Dumnezeu L-a înzestrat cu rabdare în fața privațiunilor timpului.Sufletu-i înmirezmat de lumina cireșilor înfloriți s-a înălțat mereu către Divinitatea binevoitoare,prin credința nestrămutată nici în fața morții,prin cântec și lacrimă.
Þăranul Român din Dumnezeire se trage,și-și poartă crucea existenței prin noiane de vise si dezamagiri.
Oriunde,plecat în lume-de voie sau de nevoie,nu și-a uitat obârșia întorcându-se la matca cu aceeași sfințenie ca la o icoană a nemuririi neamului.
Dintotdeauna țăranul Român,un zeu al pământului,a fost răstignit pe crucile timpurilor...
Să-i cinstim cutezanța,răbdarea,ambiția și perseverența-să nu abuzăm niciodata de sufletul său! Coasa și toporul îi sunt la îndemână!

Să-l cinstim pe măria -sa Þăranul Român!