[fragment]

Nu știu exact ce anume a declanșat frenezia asta obsesivă pentru fluturi, dar știu că ea a devenit sufocantă.
Nu vreau să afirm că au înnebunit cu toții, întrucât oamenii nu au fost niciodată altfel decât sunt și acum, dar la o privire mai atentă nu poți să nu remarci invazia de fluturași. În toate culorile, în toate mărimile, în toate mediile. Pentru că în pofida impresiei pe care o au unii, fluturii nu au invadat realitatea numai cu ajutorul adolescentelor cu conturi de „haif” și vise de iubire care conțin neapărat un prinț dintr-alte zări și o poveste de dragoste cu final fericit.
Fetele astea, oricât de dure s-ar crede ele și oricât de naive le-aș considera eu – dar numai din inerție din moment ce eu consider că toți oamenii se află la un nivel sau altul de naivitate – dincolo de repetarea la infinit a unui model cu care se identifică prin mințile lor amețite de iluziile unor iubiri la o adică irealizabile, fac un lucru de factură magică.
Fluturii înșiși sunt entități magice, asimilați nimfelor, zânelor bune... Prin urmare, fluturașii ăștia care inundă întreg spațiul nu sunt altceva decât zâne.
Iar zânele sunt invocate subconștient de către acești oameni asupriți de probleme și griji care mai de care mai închipuite, mai „emo”...
Are prea puțin legătură starea emoțională de „copil nebătut”, cu idei de emulare a trendului rebel în cap cu uzul excesiv de fluturi. Și ce dacă fluturii trăiesc puțin, intens și pe raze de soare ? Intențiile asimilării acestui destin de către crudele vlăstare ale lui homo sapiens există exclusiv la nivel declarativ. Dacă unul ar avea suficientă pornire anti-viață și ar trage linii cu lama peste încheieturi, ar realiza degrabă că a făcut o mare imbecilitate și ar suna la Urgențe. Îi respect însă pe aceia care nu se înfioară și mor pentru idealul lor de nemurire. Paradoxal, să mori pentru a obține nemurirea nu este o imbecilitate de magnitudinea aceleia anterioare, a faptului împlinit doar pe jumătate.
Sunt puțini însă și asta doar pentru că eu nu prea am respect de risipit aiurea. Specia asta e doar în criză de identitate. Emo nu va cuceri mentalitatea generală și nici nu va conduce la sinuciderea generațiilor noi. Ei vor numai să fie rebeli fără cauză și să stea pe întuneric. Nu e nimic în neregulă cu ei. Poate doar cu aceia care acordă o importanță exagerată curentului.
Dar ce legătură are emo cu fluturii ? – Păi fluturii sunt de cristal. Și cristalul e friabil precum aripile și viețile delicatelor vietăți colorate. Moartea o au în comun și de-aici descinderea logică.
Povești de amor triste, imposibile... Fluturii nu au habar de realitățile acestei lumi, deși se luptă perpetuu cu ele, cu valurile mării spumegânde. Se înalță peste pajiștile înflorite și caută flori pe care să zăbovească, din care să bea nectarul zeilor... Și florile din depărtare sunt întotdeauna mai atractive decât cele din proximitate. Poate că își dau și ei seama că iarba nu e neapărat mai verde altundeva, iar florile nu sunt tocmai ceea ce își doresc ori ceea ce le-ar putea oferi fericire, dar un lucru pot să afirm despre acest gen fără a mă preocupa de eventualitatea erorii – fluturii, așijderea părții din populație care îi divinizează și-i invocă, nu prea au minte. Cel puțin nu vor să o folosească. Pozează în cunoscători ai pajiștei, în luptători pentru visele lor, în martiri... Uită ei, în acest efort unidirecțional, că nu e suficient să vrei sau să lupți pentru ca un anume lucru să se adeverească. Mai există un factor, extern și independent de voința proprie.
Dar, să lăsăm fluturii să zboare... Cristalul lor străveziu se va sfărâma și ale lor inimi vor zace rupte în bucăți micronice în corole de crin... Nu va plânge nimeni pentru a lor durere și pentru al lor destin. Însă nu toți vor fi pierit în van. Sau pe vecie. Cunoaștem noi un Creator de Iluzii care așteaptă oportunitatea de a reclădi, folosind părțile adunate din crini și chiar bucăți din inima lui, sufletul unui asemenea fluturaș... Al unei prințese a fluturilor...
Întâmpină totuși o problemă – fluturașul neagă ajutorul și a plecat să răsufle pentru acea intens invocată ultimă dată, pe o floare extrem de distantă celui ce așteaptă o rază de soare...

[...]