Iarăși despre "Înțelegerea" poeziei
-- Glose --

Poetul destructurează și restructurează universul. E un demolator/demiurg. Un jucător cu zarurile lumii. Valery ne-o spune când insistă asupra unei „senzații de univers caracteristică poeziei”
Iar pe noi, întrebările nu încetează să ne chinuie:
- Cum să ajungem la miezul unui poem, la „adevărul” lui ? La viața lui „unică” ? Ne întâmpină la tot pasul, piedici, șicane, capcane. Ne derutează măștile, mereu altele, pe care le îmbracă poezia, travestiurile ei, chipul ei mereu nou, surprinzător. De după fiecare colț, pândește impostura, banalitatea înzorzonată, falsul, industria poetică, mimarea stării poetice, veleitarismul și tehnicismul versificării.
Cine e capabil să deosebească aurul pur de tinicheaua aurită ?
Iar noi, „degustătorii” de poezie, cum să descifrăm enigma poemului, cum să forăm în adâncul lui pentru a da de miezul fierbinte fluid sau pietrificat al adevărului său?
Cum să înțelegem poezia ? Și cum să ne dăm seama că am înțeles cu adevărat poemul ? Ni se va răspunde că vom ști trăind „starea poetică”. Dar cum să știu că am ajuns la aceasta ? Se întâmplă să reacționăm din pure resorturi interioare pentru care versul n-a fost decât un pretext declanșator. Poate ne lăsăm înșelați de un sclipici exterior al poemului.
Cât înțeleg ? Cum mă verific ? Cine îmi certifică înțelegerea ? Din moment ce un poem e deschis la nenumărate interpretări, de unde știu că a mea e cea „justă” ? Întrebări, cu atât mai dramatice cu cât, ne gândim că poezia, așa cum am văzut deja, e ceva supra-logic, ținând de magie, că e un joc de iele, un cântec al sirenelor, ceva ca bolboroseala oracolului din Delfi, sibila cu limbajul ei sibilinic.
Ne ajută criticul, veți spune. Sigur. E cel mai „autorizat”. Dacă e cu adervărat ceea ce pretinde a fi.... Mă rog. Să lăsăm.
Deci cine ? Criticul, evident. Știutorul. Degustătorul de profesie și (nu „sau”) de vocație. Cel înzestrat cu acel complex de simțuri care îi permite să trăiască starea poetică în forma ei cea mai apropiată de gradul pe care îl cere un poem sau un creator de poezie. Până aici e bine, e frumos. Dificultatea începe acolo unde criticul încearcă să ne „descrie” o operă poetică, să o definească, să ne-o apropie, să ne-o „explice”. Obiectul poetic se sustrage tuturor acestor încercări. E refractar „descrierii”. Așa cum nu poți poți „povesti” o simfonie, nici poemul nu se lasă „rezumat”. În disperare de cauză, critica modernă, recurge la metafore, la sugestii, la jocuri verbale care să transmită, cât de cât, specificul stării poetice pe care o declanșează o anumită creație lirică. Adică să-și relateze propria „experiență” în legătură cu un poet, o operă, un poem, etc. Așa procedează, de pildă, Eugen Lovinescu, promotorul, în România al așa numitei „critici impresioniste”:
Referindu-se la prima fază a creației lui Ion Barbu, criticul scrie: „ versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu un ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită. ...Sub această carapace de crustaceu se zbătea, totuși, un suflet frenetic.”
Lovinescu pare să fie primul care a comentat și explicitat definiția barbiană a poeziei, văzută ca un „joc secund”, cum se intitula, de altfel, însuși volumul lui Barbu, apărut în 1930. Lovinescu definește „jocul secund” ca „ un joc neizvorât din realități, ci din reflexul lor în oglindă, adică în spirit.”
Deci „jocul prim” fiind viața, trăirea ei, „jocul secund” este poezia, arta în genere. Este (re)trăirea fictivă a trăirii, jocul jocului, misterioasa re-experimentare a nu mai puțin misterioasei experiențe a trăirii în lume.
Există un consens aproape unanim al esteticienilor că în miezul „misterului” poeziei zace, un alt mister, cel al limbii. Iar „înțelegerea” poeziei înseamnă, cum zice Dufrenne,
„ a percepe, a consimți la ființa sensibilă a limbajului.”
Croce vorbea și el, în Poezia , despre: „...dragostea poetului pentru cuvânt, în care el iubește sentimentul care, prin cuvânt, a devenit imagine, dobândindu-și astfel un trup viu.”
Nu e simplu dar....Ne străduim să înțelegem:
Deci, poezia se face cu/fără idei, cu/fără sentimente, cu/fără rațiune. Ca și arta, în totalitatea ei, poezia este un ghem de paradoxuri, un păienjeniș de perechi contradictorii. Un Mister „complex”. Ca și omul, de altfel. Și-atunci ? Cum să-i cunoaștem esența ?
Dar, să venim la bietele noastre oi: Noi nu vrem neapărat să înțelegem care-i misterul Poeziei. Nu. Vrem să înțelegem un anumit poem. Cartea de versuri a unui anumit poet
- Vreți să înțelegeți Versul liric ? ne ispitește Demonul angelic al poeziei.
Vreți cu adevărat ?
Dacă nu-i o simplă cochetărie cu cartea de poezie, dacă năzuiești cu adevărat la marile delicii ale „stării poetice” declanșate de cetitul versurilor se cere întâi de toate, înzestrare nativă. Dacă n-ai ureche muzicală, marea bucurie oferită de Bach sau Mozart ți-e inaccesibilă.
Pentru „receptarea” poeziei ți se cer și altele: efort, stăruință, răbdare, cultură literară, lectura unor critici...
Revenind la cuvinte, ni se spune că nu se ajunge chiar ușor la cuvântul care să fie un „trup viu” sentimentului, întrupare a adevărului lăuntric. Pentru că acest adevăr intim este, prin definiție, imposibil de turnat în cuvinte. Inefabil. Neverbalizabil. Refractar la ex-primare. Și totuși, Poezia există și face posibil imposibilul.
Despre chinul de a exprima în cuvinte inexprimabilul, nu încetează să se plângă poeții lumii și ai timpurilor:
„Toate câte-s divine simt că fug / Nu pot să mai suport al vorbei jug.” Striga Manzoni.
Cuvintele sau gândurile, ideile ?
Mallarme îi scria lui Edgar Degas :
„Scumpe Degas, versurile nu se fac deloc cu idei. Se fac cu cuvinte.” Da, pentru că cuvintele sunt lumea noastră interioară.
Între noi și lumea de afară, "reală" stau cuvintele.
Cuvintele fac realul suportabil, diafan, transparent, îl umanizează. Îl fac "al nostru".
Pentru Nichita cuvintele sunt „umbra de aur a materiei în conștiință”.
Iată „comportamentul cuvintelor” pentru un Nichita îndrăgostit:
„Cuvintele se roteau între noi/ înainte și înapoi/ și cu cât te iubeam mai mult, cu atât / repetau într-un vârtej aproape văzut / structura materiei, de la-nceput.”
Tot Nichita: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart fluviul rece de delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.”
Nichita vedea cuvintele: „Tu, atât apuc să strig, tu / și cuvântul începe să se vadă / încet, încet, cum se vede lăsarea de noapte, / cuvânt din două litere: tu./ Animal monstruos, - înțelesul - / s-a oprit, și începe să se vadă.”