- Text refacut -

CARE ESTE PROBLEMA ?

Problema ar putea fi formulată, pe scurt, astfel:

Dacă astăzi "traducerea automată" (la nivel teoretic și practic) a ajuns la performanțe relativ acceptabile, trebuie arătat că acest lucru s-a întâmplat în domeniul traducerii unor fraze cu înțeles precis sau în cel al traducerii unor lucrări științifice; în timp ce, în traducerea (automată) a operelor artistice în care puterea de creație umană se manifestă plenar, lucrurile au rămas în suspans. Mai mult, acest lucru s-a întâmplat în ciuda unor eforturilor susținute din cadrul inteligenței artificiale, ce păreau promițătoare (e.g. "rețelele semantice" și, mai de curând, "rețelele neuronale").


De fapt, cele semnalate mai sus ar fi devenit evidente, încă înainte de a se face atâtea eforturi de către cei ce lucrează în domeniul "traducerii automate" și în cel al "procesării limbajului natural", dacă aceștia ar fi urmărit anumite lucrări care intră sub incidența "lingvisticii filozofice", care se revendică din Gramatica de la Port-Royal și din ideile lui Leibnitz și W. von Humboldt și care au apărut și s-a dezvoltat începând din deceniile 3 - 5 [1]. Pentru unii autori, bine cunoscuți, care au abordat lingvistica de pe poziții filosofice, a devenit evident așa numitul ''paradox al incomunicabilității''. Mă refer la lucrări ale lui Saussure, Wittgenstein și Croce.

Suntem obișnuiți cu apariția paradoxurilor, mai ales în cadrul matematicii, dar și al fizicii și al altor discipline. Ele apar atunci când o teorie bine închegată este pusă în fața unor fapte inexplicabile în cadrul teoriei respective. Deși ''paradoxul incomunicabilității'' nu a produs, odată cu evidențierea sa, ecourile generate de exemplu de comportarea contradictorie (corpuscul-undă) a microparticulelor în fizică sau de paradoxul lui B. Russell în matematică, el a fost mult discutat în literatura de specialitate fără a se oferi, deocamdată, o soluție viabilă pentru depășirea lui. De fapt, paradoxul de care ne ocupăm, constituie nucleul unei importante lucrări a lingvistului Tullio de Mauro [2].

Iată cele trei variante ale acestui paradox, variante la care au ajuns, independent, Wittgenstein, Saussure și Croce:
(a) Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja (Wittgenstein);
(b) o variație, oricât de mică, în patrimoniul lexical (privit ca sistem: entități plus relații) a doi indivizi - și astfel de variații sunt destul de mari și frecvente - duce la concluzia că doi indivizi vorbesc totdeauna limbi diferite deoarece, cu excepția unei suprapuneri totale a celor două patrimoniuri lexicale personale, chiar și cuvinte care par comune, grație asemănării fonice sau a aproprierii de denotații sunt, în realitate, cuvinte cu semnificație diferită, introduse fiind de relații care nu coincid (Saussure);
(c) (c) orice propoziție este perfect semnificabilă prin aderarea ei univocă, inpenetrabilă și, de aceea, incontestabilă la conținutul său. Prin aceasta, însă, orice expresie se situează într-o singurătate astrală. Omul vorbește perfect, dar vorbirea sa nu are nici o umbră de înțelegere în ceilalți oameni, în măsura în care înțelegerea comportă reconstituirea, pe baza unor forme lingvistice, a unui conținut de gândire (Croce).

Consecințele extreme ale ''paradoxului incomunicabilității'', apărut ca rezultat al ruperii aproape complete a formelor lingvistice de tot ceea ce știm și percepem despre cel ce le utilizează (adică factorul uman) - lucru care îl voi discuta într-un paragraf următor - sunt: fie negarea sistemului limbii, deoarece nu ar exista forme ce ar putea să alterneze în același punct al structurii, ci ar exista doar diferite structuri de propoziții irepetabile, fie o integrare maximă a tuturor vorbitorilor într-un sistem în care ideolectele sau limbile individuale coincid perfect, condiție în care, prin realizarea unui efort minim de memorare se ajunge la un singur cuvânt; soluție de tip ''Eugen Ionesco'' în care toată lumea posedă, cunoaște și folosește un unic fonem sau cuvânt, indiferent de situație.


CARE SUNT CAUZELE CARE AU DUS LA APARIÞIA PROBLEMEI ?

După părerea mea, pot fi identificate următoarele două cauze principale și corelate:

 Aplicarea nenaturală a principiului "separabilității";
 Tratarea exclusiv structuralistă, latura fenomenologică fiind complet neglijată.

În Contextul cultural occidental-european, filiația semiologiei a urmat calea "de la particular la general" (bottom up): logică (aristotelică) - lingvistică formală - semiologie (în particular, semiotică - triunghui: sintaxă semantică pragmatică - Ogden și Richards) spre deosebire de Contextul oriental-indian care propune o perspectivă inversă "de la general la particular" (top-down) și anume: semiologie -lingvistică (formală) - logică; cele două contexte se reintersectează în cadrul fonomenului de "globalizare" la care asistăm în prezent; 'Grecia, prin sistemul lui Aristotel, a început cu logica, fapt care a dominat întreaga evoluție a ideilor. Noi am descoperit deci succesiv și, implicit, dependent, întâi logica, apoi lingvistica și, în cele din urmă, semiologia. În contrast, gândirea indiană propune o altă perspectivă filogenetică: semiologie - lingvistică - logică, această interelație fiind naturală deoarece cele trei discipline se ierarhizează pe trepte diferite de subordonare: semiologia, cea mai generală, dă seamă de lingvistică întrucât limbajul este doar unul dintre sistemele semiologice, iar logica este o disciplină limitată numai la anumite structuri lingvistice' [3].

Poate că nici o altă disciplină, cu excepția lingvisticii contemporane , nu a aplicat (și nu aplică) cu atâta consecvență, ridicându-l la nivel de temei ontologic, principiul "separabilității". De aici au decurs o consecință deosebit de importantă în panul limbajului natural.

Această consecință a fost "decuparea" acestui limbaj și studierea sa aproape complet independent de entitatea care îl produce - gândirea umană. Și dacă o astfel de abordare este uzual admisă în majoritatea disciplinelor științifice atunci când, fiecare, își delimitează propriul obiect de studiu, în schimb, în cazul lingvisticii contemporane, "ortodoxe" ( așa ași numi-o eu pentru a o diferenția de "lingvistica filozofică" despre care am amintit anterior), ea pare a fi îmbrăcat un caracter cu totul nenatural. S-a uitat astfel, aici, faptul că o analiză in vitro, practicată și de alte discipline pentru punerea în evidență a principalelor caracteristici ale obiectului de studiu, trebuie să fie urmată de o sinteză și o analiză in situ pentru a se reface conexiunile și interacțiunile complexe ale obiectului cu mediul înconjurător. S-a ajuns astfel la o adevărată reificare a limbajului natural. Mai mult, acest limbaj reificat, vidat aproape total de legăturile sale cu structurile profunde ale semnificației multidimensionale precum și de latura "fenomenologică" cu care operează gândirea naturală, a fost modelat și reprodus prin intermediul actualului tip de calculatoare ale căror principii de funcționare se bazează exclusiv pe binarism, deci pe o tratare discret-structuralistă. Datorită faptului că astfel de reproducere s-a realizat treptat de la simplu la complex: mai întâi, limbajul simplu al logicii aristotelice (restricționat și mai mult de logica boole a lui "da = 1" și "nu = 0"), încercându-se să se treacă apoi, în pașii următori, prin intermediul limbajelor formale de programare, din ce în ce mai "evoluate" și de un "nivel mai 'înalt", spre limbajul natural, viciul ascuns care se află la baza linvisticii "ortodoxe" nu a ieșit clar în evidență de la început. El s-a manifestat însă cu virulență în încercările actuale de a se dialoga cu calculatorul în carul "procesării limbajului natural" sau de a se "traduce" texte polisemantice (așa cum rezultă din primul paragraf).

O atitudine mult mai realistă a adoptat-o, încă din 1970, N. Chomsky [4], care remarca: 'Astăzi (în jurul anilor '70, n.m. G.M.), cel puțin în Statele Unite, mai există puține urme ale iluziilor primilor ani de după război. Dacă luăm în considerare statutul actual al metodologiei lingvisticii structurale, al lingvisticii stimul-răspuns… sau al modelelor utilizării limbajului (bazate pe teoria automatelor finite și/sau stohastice), vom găsi că în toate cazurile a avut loc o evoluție asemănătoare: o analiză atentă a arătat că exact în măsura în care sistemul de concepte și principii ar putea fi precizat, se poate demonstra că el este inadecvat într-un mod fundamental' … și, mai departe:
'…tipurile de structuri care sunt realizate în termenii acestor teorii nu sunt acelea pe care le putem postula ca subiacente utilizării limbajului natural dacă trebuie să fie satisfăcute condițiile empirice de adecvare. Mai mult, caracterul acestui eșec și al acestei inadecvări oferă puține motive pentru a crede că aceste abordări se află pe drumul cel bun'. Și dacă semnalul de alarmă, în privința drumului pe care l-a apucat lingvistica "ortodoxă", este tras de unul dintre cei mai mari lingviști ai secolului trecut, acest fapt nu cred că poate fi ignorat.

După această paranteză, putem reveni acum la a pune în evidență limitările evidente ale lingvisticii "ortodoxe" care, bazându-se, așa cum s-a arătat, pe principiul separabilității exacerbat, a exploatat și continuă să exploateze "structuralismul". De fapt, cele două abordări se corelează și se amplifică reciproc la fel cum se corelează, amplificându-se, cele două entități "lingvistică ortodoxă" - "actalul tip de calculatore" în cadrul unui sistem care tinde spre instabilitate sau spre saturație.

Ieșirea din acest hățiș (și, implicit, depășirea paradoxului ''incomunicabilității'') îl poate oferi, printre altele, o abordare "structural - fenomenologică", așa cum o propune M. Drăgănescu [5]. Se depășește astfel universul închis al structuralismului prin postularea unei 'introdeschideri' spre 'profunzimile lumii materiale', introdeschidere care 'cuplează' aspectul structural cu aspectul fenomenologic al gândirii umane.

APARITIA UNOR NOI TIPURI DE CALCULATORE POATE CONSTITUI O SPERANÞÃ PENTRU MATERIALIZAREA, ÎN SIMBIOZÃ CU FIINÞA UMANÃ, A UNOR RATIONAMENTE 'STRUCTURAL - FENOMENOLOGICE' ?

Întrebarea din titlul acestui paragraf este extrem de incitantă. Deși un răspuns tranșant este riscant, mă voi hazarda totuși să anticipez că apariția unor noi tipuri de calculatore, și mă refer la calculatoarele cuantice [6], la cele moleculare [7], dar, mai ales, la calculatoarele biologice [8] deschid o astfel de posibilitate. Și mă refer mai ales la ultima abordare deoarece Peter Frohertz și colectivul său de la 'Max Plank Institute for Biochemistry Department of Membrane and Neurophysics, Germany' au reușit să implanteze cu succes neuroni de melc pe pastile de siliciu ("chips") ceea ce a condus la o explozie a cercetărilor în domeniu. Cu un amendament însă: "materializarea" menționată nu se va petrece în afara ființei umane ci în interacțiune cu aceasta care va tinde, treptat, spre o adevărată simbioză. Simbioză care deja a început odată cu apariția și dezvoltarea Internetului nostru cel de toate zilele.

ȘI TOTUȘI NU VÃ INTRIGÃ NIMIC?

…."materializarea" menționată nu se va petrece în afara ființei umane ci în interacțiune cu aceasta care va tinde, treptat, spre o adevărată simbioză. Simbioză care deja a început odată cu apariția și dezvoltarea Internetului nostru cel de toate zilele.

Chiar nu va intrigă concluzia asta ("postmodernistă" și nu postmodernă) cu pretenție de "previzune științifică" ? Și nu vă revoltă ? Și nici faptul că S.F.-uri de genul 'Eu Robotul' (Ansimov), 'Marele portret' (Buzzati), 'Deux Ex' (Spinard) etc. par a prinde consistență prin "prezervarea" (eventual și indefinită) a unui "suflet" individual ? Și nu are dreptate Thomas Nagel [9] când afirmă: 'Deseori ceea ce spunem pentru a exprima absurditatea vieților noastre se referă la spațiu și timp: suntem niște mici fire de praf în vastitatea infinită a universului; viețile noastre sunt doar niște clipe până și la scara temporală geologică, nemaivorbind de una cosmică…n-ar fi o viață, care ar dura indefinit (în Spațiu și Timp) infinit mai absurdă decât una care dureză șaptezeci de ani?'

Desfințați - dacă puteți - o astfel de "previziune"! Și întregul "eseu" cu pretenții "științifico-previzionale" !.

_____________________
[1] A se vedea, de exemplu, N. Chomsky, Contribuții lingvistice la studiul gândirii'', în: N. Pârvu, 'Istoria științei și reconstrucția ei conceptuală", Ed. Științifică și enciclopedică, 1987.
[2] Tullio de Mauro, Intoduzione alla semantica, Ed. Laterza, Bari, 1970.
[3] S. Al. George, Limbaj și gândire în cultura indiană. Introducere în semiologia indiană, Ed. Științifică și enciclopedică, 1976
[4] N. Chomsky, op. cit.
[5] M. Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, ed. Politică, București, 1979; Ortofizica, ed. Academiei, București, 1985.
[6] Roger Penrose, The Emeror's New Mind, Oxford University Press, 1989.
[7] Masami Hagiya, 'Theory and Construction of Molecular Computers', http://nicosia.is.s.u-tokyo.ac.jp/MCP/, 2006.
[8] Peter Frohertz, 'Semiconductor Chips with Ion Chanenels, Nerve Cells, and Brain
[9] Thomas Nagel, ' Mortal Questions', Cambridge University Press, 1979.