Cred că spiritul Pieții Universității, începând din 21 - 22 decembrie '89 și desăvârșindu-se în aprilie - mai '90 (indiferent de cine și cum a fost organizată această ultimă manifestație), rezidă în senzația pe care o încercam, de fiecare dată când, primăvara, pe înserat, se aprindeau zeci, poate sute de mii de făclii din banale șomoioage făcute din ziare. Iar această senzație era că mă aflu într-o imensă catedrală. În care, adesea, se îngenunchea și se rostea Tatăl nostru. Mai îmi amintesc, printre altele, de mesajul de dincolo de rostirea preotului Galeriu (de la balconul Pieții). Și de imaginea tăcerii crucilor nenumărate din cimitirul Străulești, pe care scrie doar atât: "1990 neidentificat".

Precum și de o întȃlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piață, atunci, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieșită de pe băncile facultății în ’89.

La o cafea am stat, un timp, tăcuți.

Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.

Apoi, monolog. Fără să mă privească: „…nu reușesc să le povestesc băieților mei, născuți după…acum au șaptesprezece și șaisprezece ani…ce am ales, atunci, conștientă, cu o luciditate dincolo de orice… iar după 20 mai, plină de lehamite, m-am închis în casă…. apoi, pe 14 iunie, la ușa mea a venit unu, în blugi și cu geacă…. m-a ademenit afară, nu mai știu ce mi-au îndrugat…acolo erau încă doi… cu căști cu lămpașe…. haine uzate, murdare… dar mȃini curate… impecabil de «curate»…. … apoi urcarea, cu forța, într-o Dacie…Jilava, Măgurele, bătăi…nu realizam ce se întȃmplă…. după un timp, în simplitatea durerii mele, citind istorie interzisă înainte, dar și neoficial după, am perceput înțelegȃnd Piteștiul, Sighetul, Canalul…Și cum și de ce acea luciditate a mea și com-uniune din Piață peste generații, am ales s-o trăiesc….și nu pot s-o transmit… prin vorbe, propriilor mei copii…dar totuși… cu orice prilej de bucurie sau tristețe colectivă, bucureștenii simt spontan nevoia, după ce au trecut atâția ani, să se adune la Universitate, iar copii mei sunt acolo, de fiecare dată…. să fie doar o frumoasă inerție manipulatoare care-i adună într-un anumit loc și pe cei care au fost acolo în '89 - '90, dar și pe cei care aveau atunci doar câțiva ani sau chiar nu se născuseră?... și sper că o astfel de inerție să dureze… și să se transforme, mai devreme sau mai tȃrziu, în acea luciditate a mea de atunci…”

Am sorbit amȃndoi, în tăcere, din cafelele care începuseră să se răcească.

„ Nu înțeleg, te-au luat de acasă?!”

„Simplu : de vreo trei, patru ori, ca să vorbesc de la balcon, a trebuit să dau buletinul. Și să fiu trecută pe-o listă. De acolo, adresa…”

Și, obsedant, monologul continuă : „…mȃinile «curate», chiar cu manichiura făcută, amănuntul întipărit ... în contrast cu hainele… Brătianu-istoricul, Valeriu Gafencu, Coposu, Hosu….atȃția și atȃția….«fascistoidii» ăia de care vorbește și acum Iliescu-Ilici cu o ură care-i țȃșnește prin toți porii ….cum să le spun, azi, la școală, copiilor din clasă care par a nu mă-nțelege…. și manuale astea « noi» de «istorie»…nu vreau, nu vreau să mai vorbesc… mi se face greață… îmi vine să vărs…simt cu mi se strȃnge stomacul în gȃt… ca atunci, la Măgurele, cȃnd, trasă de păr și trȃntită pe spate, o bestie a vrut…

Cineva, acum, aici, cu cinism, poate o să spună că sunt «patetic»…..Ȋi voi răspunde tranșant : nu din întȃmplare eu am fost ACOLO și acel «cineva», nu!