Unii autori afirmă că în Antichitate, și chiar înainte de ea, Dacia era supranumită „Þara sfinților” și nu de puține ori ne-am întrebat, citind aceste rânduri, de ce Dacia noastră purta acest supranume ce definea un popor de inițiați, de întemeietori, de oameni organizați după o ierarhie spirituală și nu după una laică. De aici și respectul autentic pentru cei ce ocupau locuri de frunte în această piramidă socială.
Omul, pentru a-și merita locul, mai întâi de toate era un inițiat și mai apoi o persoană de vază în obștea sa. Mai întâi era un om spiritual și mai apoi unul civic. Mai întâi își demonstra capacitățile și mai apoi își permitea să poruncească. Pentru o astfel de viață, trăită în credință și faptă de duh, parcurgerea timpului înseamnă o continuă învățătură, o cale de desăvârșire ce are etapele ei clare, bine respectate, și în care omul evoluează încet și sigur, atingând în unele cazuri adevărata înțelepciune.
Într-o eră barbară, în care unele popoare aveau obiceiuri de o cruzime inimaginabilă, descoperirea unui perimetru european în care instruirea spirituală era baza socială și unde cei mai buni nu se ospătau la mese îmbelșugate, ci practicau asceza, traiul simplu în comuniune spirituală cu zeul suprem, inspiră respect. O astfel de ierarhie pune pe gânduri, iar întâlnirea cu astfel de oameni și mai mult. O astfel de filozofie a vieții și a morții nu poate fi impusă, ci doar acceptată ca un mod de viață
Daci cu plete scurte și cu bărbi frumoase, purtate cu demnitate, care te privesc drept în ochi, cu ochi ce zâmbesc de parcă nimic nu are cum să îi mai uimească, daci tineri la orice vârstă, demni de respect și care știu a mânui sabia cu mare pricepere, daci cărora nu le este frică de moarte și pe care simți că ai vrea să îi întrebi multe. Daci care își petrec timpul în munți, la asceză, ținând post și rugându-se cu aceeași bucurie cu care, în tinerețe, și-au iubit femeia.
Să facem un exercițiu de imaginație controlată, bazată pe elemente deduse și să vedem cam ce obținem. Să ne imaginăm niște oșteni cu fețele marcate de lupte, de gânduri ucigașe, de frica morții sau de o agresivitate vădită (Deoarece în acele vremuri, ori învingeai, ori erai mort. Nu exista cale de mijloc, decât o sclavie rușinoasă). Murdari, pătați de sânge, cu hainele zdrențuite, duhnind a transpirație după lungi peregrinări. Să ne imaginăm cum se întâlnesc cu câțiva bărbați senini, ieșiți pe porțile caselor lor, pentru care moartea nu contează, ci doar viața trăită în bucurie. Îmbrăcați în haine simple, albe, împodobite cu aur. Față în față. Barbarii și dacii. Romanii și dacii. Alții și dacii.
Oare această strălucire a întregii înfățișări și mai ales a chipului pașnic și surâzător nu uimește? Într-o epocă în care toți vor să supraviețuiască, o astfel de seninătate, de stăpânire de sine este de-a dreptul sfântă.
Sigur că întreg comportamentul unor astfel de bărbați îți pare prea sobru și nu e de mirare că se vorbea despre „solitudinea tracă”. Obiceiurile și stilul de viață, opuse celor ale petrecăreților de la Roma, pare pentru cei ce nu știu nimic despre bucuriile spirituale, o disciplină aspră și inconvenabilă, plicticoasă.
Nici în acele vremuri nu era altfel. Veniți dintr-o lume a cărei mentalitate era „circ și pâine”, pentru romani Dacia era o lume a sfinților retrași în păduri de nepătruns, unde duceau o viață simplă, nesofisticată, dar sălbatică și retrasă. Când știi mai mult, taci mai mult, nu prea ai ce întreba, în schimb mereu ai ce te întreba.