Toți oamenii simt nevoia să înțeleagă lucrurile. Și asta nu pentru că ar fi mânați de un imbold interior de a descifra tainele universului, de o curiozitate profundă... Nu, pur și simplu, oamenii, din cele mai vechi timpuri, au simțit nevoia de a înțelege pentru a putea gestiona universul lor imediat.
Speriați de necunoscut, oamenii sunt nevoiți să cunoască. Și nu e suficientă cunoașterea. E nevoie și de înțelegere. Pentru că doar cunoașterea te face un spectator. Înțelegerea te face un actor. Și oamenii asta au nevoie: să poată juca un rol în viața lor. Și asta nu pot face decât dacă pot înțelege lucrurile astfel încât să le poată gestiona. Și să aibă astfel senzația că viața lor e sub control, că au un cuvânt de spus în tot ce li se-ntâmplă.
Eu cred că oamenii au inventat bomba atomică și religia din același motiv... Pentru că, acum multe milenii, un homo sapiens s-a speriat înfiorător de un copac care ardea, lovit de fulger...
Și-atunci oamenii s-au împărțit în două categorii: oamenii de știință (sau cei cu comportament asemănător) și credincioșii. Primii aveau nevoie de o explicație științifică, logică, rațională, care să-i ajute să pună ordine în haosul din jurul lor. Odată ordinea făcută, puteau crea un mecanism prin care aceasta să poată fi stabilită și restabilită ori de câte ori e nevoie. Și, astfel, ajungeau să gestioneze universul din jurul lor. Credincioșii, copleșiți de haosul exterior, au găsit o explicație mult mai simplă și, cu o calitate vitală: se aplică la tot, nemainecesitând căutări ulterioare și procese dureroase de înțelegere. Și ei, astfel, își gestionează universul.
Evident că toată această dizertație are ca subiect relația dintre doi oameni și modul în care fiecare înțelege de ce celălalt face sau spune ceva, astfel încât să ajungă la o acceptare a lucrurilor care, altfel, l-ar deranja, sau să poată gestiona relația astfel încât ea să ajungă la armonie.
De obicei, în orice domeniu al vieții lor, oamenii nu se preocupă prea mult să înțeleagă lucrurile care le fac plăcere. În primul rând, pentru cei mai mulți, cunoașterea și, mai apoi, înțelegerea, sunt procese active, în care trebuie să se implice. Ori, e știut că, pentru a se implica în ceva, oamenii au nevoie de motivații puternice. Frica de necunoscut și, implicit, de rău, este o astfel de motivație. În cazul lucrurilor care ne provoacă plăcere, înțelegerea n-ar putea decât să le arate într-o altfel de lumină. Astfel încât, într-o relație, de exemplu, atât timp cât lucrurile merg bine, oamenii nu sunt preocupați să înțeleagă de ce se-ntâmplă astfel. Nu le folosește, teoretic, la nimic. Teoretic, pentru că practic... s-ar putea să descopere că se înțeleg bine pentru că n-au nimic în comun. Oricum, ideea e că nu încep să dorească să înțeleagă decât în momentul în care se produc lucruri care le scapă de sub control, pe care nu le mai pot gestiona, care pun în pericol relația respectivă. Și ce pune mai mult în pericol o relație? Ceea ce face celălalt. Justificați de propria construcție, oamenii își pun rareori întrebări despre ceea ce fac ei. Sunt oameni care încearcă să înțeleagă de ce ei pun în pericol relația, prin comportamentele pe care nu și le recunosc. Dar sunt puțini, pentru că cei mai mulți văd întotdeauna sursa haosului în afara lor. Că doar ei au o relație bună cu ei înșiși. Dacă relația cu celălalt șchioapătă, înseamnă că ceva nu e în regulă la... celălalt. Această neregulă apare, de obicei, în procesul de a asimila gesturi sau atitudini ale celuilalt om, care ne deranjează. Sau care ne produc o temere.
Și-atunci dorim să înțelegem de ce celălalt se comportă astfel. Din păcate, începem acest proces cu un handicap. Avem mereu tendința de a-i judeca pe ceilalți cu uneltele cu care ne judecăm pe noi.
Asemănările dintre comportamente ne induc ideea similarității motivațiilor. Adică, dacă eu fac ceva anume dintr-un motiv, când celălalt face un lucru asemănător, înseamnă că are un motiv asemănător. În același mod, faptul că el nu face ce am face noi, înseamnă că nu are motivele pe care le-am avea noi. Din păcate, oamenii nu se pot desprinde de modul în care, în timpul vieții, li s-au sedimentat ideile și trăirile și, universul lor interior fiind, de cele mai multe ori, singurul pe care-l cunosc, într-o măsură mai mare sau mai mică, au tendința de a aplica regulile de înțelegere interne și la celălalt.
va urma