“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor. “

Constantin Brâncuși

Speculație.
Privim o lucrare a unui artist, d. e. : „Masa tăcerii”. Avem voie să facem afirmația că s-au epuizat toate interpretările celebrei sculpturi? Îndrăznesc să infirm un potențial răspuns pozitiv. Motivul?
Aș începe prin a preciza că eu nu cred în „criticul de artă”. Criticul de artă este o simplă opinie, o intuiție asupra unei viziuni a artistului: o interpretare. Argumentată, sau nu, avizată, sau nu, funcție de gradul de documentare, precizia documentării și mai ales simțului estetic al acestuia, consolidat pe temeinice studii beletristice, sau chiar informații directe, rămâne în final o poziție, o estimare proprie, preponderent încărcată de subiectivism și atât. Produsul artistic, dacă este artistic prin reducerea la esență și în sine, este și va fi veșnic interpretabil și transmite o stare. Nu există clișee, nu există emoții standard: gradientul de temperatură, unghiul figurativ de privire, percepția, etc., sunt tot atâtea generatoare interne de imagine, intuitiv, sau (de ce nu?) concluzii absolut personale. Nu trebuie neapărat să le mai împărtășească, sau agreeze cineva. Lungimea de undă a transmiterii poate să difere sensibil de la un individ, la altul, funcție de multe criterii, incluzându-le chiar și pe cele de interferență cu starea de moment, capacitivul, rafinamentul, sau imaginația fiecăruia. Poate una din trăsăturile de mare complexitate și finețe a unei stări transmise prin intermediul produsului artistic este însăși capacitatea subiectului de a evalua „n” diferit aceeași lucrare a unui artist, indiferent cât de direct se vrea a fi mesajul inițial. Tocmai asta e frumusețea: emoții multiple și tocmai din această cauză, absolut oricine poate fi un critic de artă… în felul lui, chiar dacă percepția personală poate părea pentru altul (alții) aberantă, sau naivă.
Lipsit de influențe, sau nu, educat sau absolut ne-avizat, trezirea în fond a unui sentiment compatibil cu starea de bine, deci emoția în sine, tensiunea estetică, îi conferă acestuia dreptul la opinie, chiar dacă în p.p.m. – insignifiantă (altfel decât ca sens).
Curentul de opinie cel puțin favorabilă, fluxul „matriceal” pozitiv, surclasându-l net pe cel negativ, fac o lucrare să fie cotată valoroasă, atâta timp cât numitorul comun este obiectivitatea. Alinierea la obiectivitate se face de la sine și în timp, excluzându-se minimele și maximele sinusoidei de păreri. Altfel spus, valoarea se impune de la sine.

Revin la „Masa tăcerii”. Încerc să mă delimitez de curentul de opinie, de influențe, de interpretări și fac abstracție de faptul că este opera unui mare artist. O privesc „în gol” de la înălțimea celor 1,80 m pe care îi am. Din nou văd clepsidre în cele douăsprezece ceasuri, înlănțuind feciorelnic hora nesfârșită a timpului. Mi-aduc aminte că sunt aproape bătrân, un orologiu ruginit și uitat, dar brusc ceva mă hrănește dintr-o dată cu tinerețe. Parcă plutesc. Simt nevoia instinctivă să o privesc de sus și mi-o imaginez în fața ochilor din plan vertical. Fixez, fără să vreau, exact centrul mesei, orbindu-mă cu alb. Extraordinar! Cele douăsprezece explozii solare echidistante în jurul fixației mele încep să pulseze: apar și dispar. Sunt suflete nepieritoare, modificându-și forma, gravitând angelic în jurul purității albe. Am revelația sufletului fără vârstă cu credința în Dumnezeu și mă simt tânăr…. Sunt fericit.