Sunt două categorii fundamentale de oameni, cei etici și cei non-etici, fac distincția în termenii aceștia deoarece cuvântul "moral" este rezervat in filosofie, spre deosebire de taxonomia lexicografică, care este confirmată inclusiv de DEX, planului subiectiv, intra-psihic, în vreme ce cuvântul "etic" operează în sfera relațiilor inter-umane, în domeniul inter-subiectiv. Oamenii etici sunt o specie pe cale dispariție, iar credibilitatea publică pe care o dețin unele persoane poate sa fie folosită de catre acestea drept o armă prin intermediul căreia ele fac rău altora și care ajunge să se substituie adevărului. Este bulversant că astfel de lucruri se pot întâmpla în zilele noastre, dar ele constituie, totuși, realități sociale constatate. Ce îți rămâne de făcut într-o asemenea eventualitate? Întrebarea mi se pare inutilă într-o lume preponderent ostilă principiilor etice. Am întâlnit persoane realmente malefice care n-au ezitat să se prevaleze inclusiv de experiența și de informațiile pe care li le transmisesem chiar eu pentru ca să-și transpună în practică intențiile personale care erau pe cât de negative, pe atât de puerile, în cel mai etimologic sens al cuvântului. Am rămas stupefiat. Acele comportamente si tactici machiavelice propuse și, în unele cazuri, patentate chiar de mine, fără ca prin aceasta cele din urmă să fi fost absolut orginale, au fost folosite de cei care și le-au însușit împotriva altor oameni. Pastrând proporțiile mi-aș putea compara starea de spirit cu cea pe care a cunoscut-o Einstein atunci când rezultatele implicării lui în producerea bombei nucleare au fost utilizate în scopuri destructive. Ceea ce eu teoretizasem șăgalnic în copilărie avea să fie întrebuințat în plan concret de învățăceii mei non-etici. Era o vreme în care crezusem ca valoarea personală este respectabilă, ca ea reprezintă un bun intangibil al ființei umane, dar se pare că m-am înșelat profund. Într-un astfel de mod nu ai cum să ajungi prea departe, ca individ, ca societate. Cred că invidia este factorul determinant principal care se face responsabil de ceea ce se petrece acum. Dar nu este singurul, răutatea nativă este fundalul psihologic care alimentează toate sentimentele și emoțiile negative care apar în mintea unui om și care ajung să se exteriorizeze prin intermediul faptelor non-etice, fapte care sunt, de cele mai multe ori, deopotrivă și anti-sociale. Regret nespus că am contribuit, fie și involuntar, la crearea unor monștri sociali. Aristotel, în "Etica Nicomahică", clasificase bunurile sau posesiunile unei ființe omenești în bunuri interioare sau sufletești, bunuri trupești și, respectiv, bunuri exterioare sau sociale. Din întâia categorie făceau parte inteligența, moralitatea, sensibilitatea, din cea de-a doua- sănătatea, calitățile fizice de tipul forței, înălțimii, din ultima- avuția, influența, notorietatea, popularitatea. Dintr-un punct de vedere devenit, din păcate, vetust, cum era și cel înaintat de către Stagirit, primau valoric calitățile sau dispozițiile habituale- înnăscute, adică ceea ce în limbaj modern numim inteligență cognitivă, inteligență emoțională, perspicacitate, inteligență intuitivă- sau intuiție, moralitate, inteligență extra-culturală. Actualmente toate aceste determinari genetice sunt tratate ca fiind inutile, au devenit preeminente posesiunile exterioare- trăim într-o lume a aparențelor, a părelniciei. Ceea ce este cu adevărat grav și constituie o consecință a acestei modificări de valori este faptul ca întâietatea sau supremația posesiunilor exterioare a început să afecteze într-un mod odios relațiile umane, iar lezarea lor este atât de adâncă încât cineva care deține prea multe bunuri exterioare ajunge în situația de a-i împiedica pe alții să-și păstreze măcar celelalte tipuri de calități. Spun asta deoarece abuzul de influență socială poate să conducă la degradarea sănătății altora, la transformarea lor în monștri comportamentali, etc. Dragostea, de foarte multă vreme, nu este nimic altceva decât o tranzacție între cele două părți implicate. Din fericire, aceasta nu este, încă, o situație universalizată. Același Aristotel grupase relațiile amoroase în trei tipuri majore- se pare ca el avea o obsesie pentru cifra trei întrucât ea se regăsea și în trihotomia sufletului și în "triviziunea" anterior menționată a bunurilor umane, dar și în teoria comportamentală a căii de mijloc. Astfel, sunt relații de cuplu utilitare, relații bazate pe plăcere și, respectiv, relații având drept scop virtutea. Cele utilitare, termenul n-are nicio legătură directă cu teoria utilitaristă a adevărului a lui William James, sunt acele raporturi conjugale care se cristalizează și care continuă să existe datorită interesului material al cel puțin uneia dintre părți: sunt contracte comerciale. Relațiile axate pe plăcere, așa-numitele relații hedonice, de la grecescul "hedone" = "plăcere", sunt datorate interesului mutual sau al cel puțin uneia dintre părțile "contractante" pentru satisfacțiile estetice, erotice și sexuale pe care i le oferă mariajul. Doar relațiile care au drept scop înnobilarea reciprocă, sau așa-numitele relații întru virtute, sunt singurele în care partenerii aspiră la perfecționarea intelectuală, morală, la acumularea de cunoștințe, etc. Pe de altă parte, este nu mai puțin adevărat aceea că în natura umană nu prea întâlnim cazuri pure din niciuna din cele trei tipologii relaționale. Astfel, chiar și o relație "virtuoasă" va cunoaște, dacă nu se întemeiază la o vârstă târzie, o componentă hedonică inerentă. Tot așa, o căsnicie extrem de hedonistă, dacă se prelungește până la vârsta senectuții sau dacă măcar depașește intactă valurile tinereții, are șanse să comporte, fie și tardiv, elemente spirituale. La fel, este foarte frecventă conjuncția dintre relațiile utilitare si cele bazate pe plăcere. Astfel, dacă ultimele, în pofida efemerității lor, atât timp cât durează pot să nu posede determinanți pecuniari, cele utilitare presupun cel mai adesea plăcerea unuia dintre "pactizanți", căci altfel termenul sau partea hedonist(ă) al cuplului n-ar mai avea ce să cumpere. Firește, acesta este cazul cel mai frecvent deoarece sunt cazuri în care ambele parți câștigă în plan concret, de exemplu, un nobil scăpătat obține sau își menține un standard social ridicat în vreme ce soția lui intră în posesia unui nume care îi crește credibilitatea în afaceri, sau un prinț este nevoit să se însoare cu o nobilă pentru a putea să succeadă la tron. De asemenea, sunt relații concupiscente în care elementul material joacă un rol secundar, dar care poate salva, la un moment dat, tandemul.
În pofida acestor nuanțări nu pot să nu sesizez faptul că în zilele noastre dragostea, ca mai toate raporturile inter-umane, a fost murdărită de pragmatismul dus la extrem, iar răutatea nu ezită să se servească și de particularitatea de a iubi a omului pentru ca să lovească din nou și din nou...