Trecem printr-o pasă proastă… asta e clar. Unde te uiți, vezi numai stereotipuri fumate, sau tot felul de fake-uri, care mai de care ambalate mai strident, frizând aproape ridicolul prin calitatea îndoielnică la concurență cu pretențiile ponderate (dar chiar și așa nejustificate) pentru ca totuși vânzarea să existe. Este o alternativă oferită sărăciei.
Credeți cumva în gratuități? Neee… n-ai să vezi așa ceva! Banalul de consum, sub orice formă ar fi el, poartă un nume la modă: discount. Târguiala, în caz că n-a fost eliminată de siktir, e doar o metodă de autosugestie de-a accepta prostia oferită prin ingurgitare la limita vomitivului. Poetic. Mai trist e că metodologia de livrare funcționează și are tendințe de generalizare până și acolo unde subconșientul încă mai funcționează, alertând potențialul consumator de o achiziție proastă. Scuza inerentă pe care ne-o oferim după, e deja șablon: „n-am avut de-ales!” De inspirație nu poate fi vorba: piața, cu mici excepții, e cam aceeași. Găunosul este altul-tot-ăla prezentat diferit, sanchi-sortiment, să nu zici că n-ai avut de unde-alege. Penibil. Trebuie să recunosc, producătorii de subcalitate se străduiesc să imprime o conștiință a prestației (muncă n-aș numi-o), pentru simplul fapt că premeditarea banalității este oarecum impusă de sărăcie și motivată de subzistență atât pentru prestator, cât și pentru beneficiar. Larg consumul, media și ce mai doriți dvs., sunt doar victime nu chiar colaterale, având în vedere nivelul de obscurizare la care s-a ajuns.
Vestul e deja panicat, iar soluții imediate se pare că nu există, pentru simplul fapt că lumea începe să uite, încet dar sigur (după un program bine gândit de pseudo-sociologi, în lipsa alternativei) de existența adevăratei calități. Valorile, cu auspicii de rarități, dacă au tupeul să se arate oricât de timid, sunt marginalizate imediat, iar praful de pe ele nu
se-nghesuie să-l șteargă nimeni. Chiar dacă un „nebun” ar cumpăra așa ceva, profitul e nesemnificativ comparativ cu cel generat de abundența de farafastâc obținut cu minimum de efort și „pe bandă”. Sunt tot mai puțini cei ce-și bat capul cu valoarea intrinsecă, rezumându-se la estimări valorice comercial, vizând doar profitul imediat. Nici nu mai contează ce se vinde, atâta timp cât se vinde, și cu cât volumul este mai mare, cu atât intoxicarea va crește și mulțumirea nimicniciei riscă să devină dependență într-un mediu tot mai propice substituirii calității prin orice mijloace ce traduc produsul rezultat într-un singur cuvînt: ieftin. S-ar mai adăuga o traducere: „bun de prost”, a nu se confunda cu „dacă ești bun, ești prost”… că și-asta riscă să-și piardă conotațiile inițiale…
Vă las să ghiciți de unde vine amenințarea.