NE SIMÞIM BINE!

Ascunse sunt căile Domnului cu tot ce cuprind ele bune și rele. Uneori mi-e greu să cred că există o cale de izbăvire, deși am simțit-o chiar eu pe pielea mea. Și ce alinare mai mare este decât iertarea, fie că vine ea și din alte surse decât cele supreme. Ne bucurăm să trăim, să vedem că lumea se naște în fața noastră, dar trebuie să ne mulțumim uneori cu ce este mai benefic, micile jongleri pe care ni le pune la dispoziție natura. Ne bucurăm de primii mugurei și o ținem așa, până la ultima floare. Oare cum s-ar putea naște mai frumos sensibilitatea umană, cu tot ce aduce ea mai bun pe masa de tratative.
Uneori tratăm cu Cel de sus, pentru a mai uita unele greșeli pe care le facem, chiar repetat pentru că ne-am obișnuit cu minunatul drog, ce credem că ne face viața mai frumoasă. Vai, ce bine ar fi să credem noi înșine că viața poate devenii mai frumosă ca oricând, doar așa cerând clemență jupânului, pentru toate câte le călcăm. Și călcăm, că nu suntem zdraveni!
Ne lamentăm precum copiii mici, pentru că nu avem una sau alta și credem că e dator cineva să ni le bage frumos în buzunar, iar noi să fim purtătorii de marsupiu, ce țin deschisă punga cerând milă. Uneori, ceea ce este mai grav decât toate la un loc, facem dispărute multe lucruri, ce nu ar trebui să-și găsească repaosul acolo. Suntem datori cu o explicație pe care o dăm mai de- parte fenomenului ce a decurs la toate acestea și alegând cuvinte frumos ticluite, credem că putem ieși din încurcătură. De cele mai multe ori, da; chestia merge mai ales dacă avem în față oameni, ce nu înțeleg de ce s-au născut pe pământ.
În cele din urmă suntem prinși, pentru că cineva a lăsat adevărul să iasă ultimul la suprafață, chiar dacă o face cam greu de cele mai multe ori. Chiar și atunci căutăm o portiță de scăpare, cu toate că suntem conștienți de vinovăția noastră și ce e mai grav în fața lui Dumnezeu, nu acceptăm că suntem vinovați primind pedeapsa ce ni se cuvine, mulțumind pentru cinstitul tribunal.
Numai că așa ar trebui să se întâmple de fapt, ceea ce se întâmplă în fapt ar lăsa fără aer un om cinstit și mai ales nu ar putea să trăiască cu povara minciuni, la capacitatea sa nici chiar un om cumsecade nu o poate duce.
Rămânem în cele din urmă cu capul în pământ precum struți și ne rugăm la Dumnezeu să nu fim loviți prea tare în ce a rămas afară, pentru că asta ni se întâmplă nouă celor de rând. Suntem chiar mai mulțumiți de cele ce le găsim pe jos și ne minunăm de norocul pe care l-am avut, cu toate că nu suntem absolviți pentru aceasta, uităm cu certitudine că munca cinstită e singura cale de fapt și cea care trebuie urmată în fața lui Dumnezeu.
Dragoș NONCIU