1.

Una dintre cele mai mari plăceri ale adevăratului matematician și/sau fizician-matematician, este descoperirea "singularităților". Acestea îi provoacă un fior, ași spune, "orgiastic" (i.e. dionisiac [1] si nu apolinic [2]). Dionisiacul - in acest caz - tine de intuiția matematica a stabilirii premiselor (citește: axiomelor) unei teorii si nu de logica apolinica a demonstrației (cum susține Intuiționismul [3]). O adevărată revărsare de adrenalină spre creier - am zice astăzi - sau o ridicare instantanee a șarpelui (energetic) Kundalini din chakra "Muladhara" (care se găsește între organele sexuale și anus), până în "Sahasrara" (care se află în creștet), cum afirmă Tantrismul.


"Inversarea timpului" în diversele puncte privilegiate (singulare) ale "Spațio-Temporalității" einsteiniene a "Conului de lumină" , combinată cu "descrierea" matematică prin "Twistorii" lui Roger Penrouse [4], este un exemplu excelent de "orgasm" al unui fizico-matematician de marcă. In cadru caruia, "Timpul" merge spre viitor dar se și întoarce în trecut.

2.

"Evidența", in cadrul unei demonstrații matematice - alt tip de "orgasm" în jurul unei singularități" - este cel mai greu de "demonstrat". Si, de fapt, ea nu este, de loc, demonstrabilă. Cu toate ca, in cadrul unei perfecte, sofisticate și îndelungi demonstrații matematice, te trezești cu o sintagmă standard 'este evident ca…', care marchează un alt "orgasm" (simultan al matematicianului "pur" emițător și al matematicianului - tot "pur" - receptor). "Orgasm" care, de fiecare data este altul, inimitabil, unic (ca si cel ce apare atunci când sunt găsite axiomele unei teorii) . Care se ascunde sub aceiași formula standard: 'este evident ca…'. Apoi, demonstrația își reia cursul (monoton), apolinic care se încheie, invariabil, cu Q.E,D.

3.

"Banalitatea", in matematica, nu are nimic de-a face cu "Evidenta". Prima este catalogată, întotdeauna, drept "trivială" (i.e. o "trivialitate" de genul 'cine este tâmpit și nu înțelege, e treaba lui' - ca sa nu mă exprim eufemistic)

4.

Când avem de-a face cu un poet-matematician, ca în cazul lui Ion Barbu, de exemplu (dar exemplele se pot înmulți: Omar Kaim, Lewis Caroll și alții), nu apar diferențe notabile față de cele expuse anterior. Pentru că, luând exemplul lui Ion Barbu, acesta ajunge la "singularitatea singularităților" de unde toate încep: un "Bing-Bang" cosmico-matematico-poetic. Și din care "țâșnește" dimensiune unui nou univers, în expansiune infinită: UNIVERSUL POEZIEI: 'Un gând adus de raze și curbură / (Fii aurul. Irecuzabil greu!) / Extremele cămărilor de bură / Mirat le începea, în Dumnezeu'; sau: 'Ar trebui un cântec încăpător, precum / Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; / Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare / Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.'; sau, încă: 'Atâtea clăile de fire stângi! / Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin trunghi tăiat spre lume?'. Univers al Poeziei din care autorul dispare pur și simplu. Sau se ascunde ca și Divinitatea care EXISTÃ dar nu știm de unde s-o luăm. Jucându-se cu noi. Ștergându-și urmele de pe nisipul deșertului din-naintea Creației.

5.

Altfel procedează însă un Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc /…./dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…'. Ãsta nu mai este nici apolinic și nici dionisiac. Este, pur și simplu, un sacerdot. Care te conduce, prin harul său, până în vârful tainic al turlei unei biserici și ACOLO te lasă singur să ai REVELAÞIA; dacă ești în stare; dacă nu, nu!

6.

Atât Barbu cât și Blaga sunt Postmoderni. Cât despre postmoderniști…

7.

Daca in matematica și fizica "pure" "banalitatea triviala" devine, prin descifrarea exprimata a sub-textului, o "vulgaritate", intr-un fel, același lucru se întâmplă - e adevărat: cu niște excepții notabile - și cu postmodernismul. Cu deosebirea ca aici, de multe, foarte multe ori, desi se emit "banalități triviale", se găsesc suficienți cititori care rămân cu "gura căscată"! Deoarece prea adesea se uită că, în artă, de fapt nu contează "ce spui" ci "cum spui". Ca în situația următoare.

8.

Ci că într-un compartiment de tren cu navetiști se suie cineva care nu era din gașca lor. Ãia, navetiștii, încep să spună câte un număr. De exemplu, '5' - râsete, '23' - râsete prelungite, '14' , râsete isterice, etc., etc., etc.. Individul nostru, interzis, (trezindu-se din "interzicere") îl întreabă pe cel de alături (care făcea parte din gașcă): 'De ce rade lumea când se spune cate o cifra?' 'Pai, noi ăștia, navetiștii, ne cunoaștem atât de bine și spunem, în fiecare zi, aceleași bancuri încât, ca să nu mai lungim vorba, le-am numerotat și spunem numai numărul bancului!'. Individul, străin de gașcă, bagă la cap și se apucă și el sa se afle-n treabă spunând: '7!' - pauză; mai încearcă o data: '12!' - la fel. 'Asculta dom'le, numerele astea de le-am zis, nu sunt pe lista voastră de bancuri?' 'Ba da!' 'Și atunci, de ce nu râdeți?!' 'Ei, problema nu e numai sa spui un banc, ci și cum îl spui!'.




___________________
[1] Cf. Nietzsche: 'Nașterea tragediei din spiritul muzicii', 1872.
[2] Cf. Nietzsche, op. cit.
[3] Cf., de exemplu, Oskar Becker, 'Grunndlagen der mathematik' , 1963 sau Anton Dumitriu, 'Istoria logicii', 1969, etc.
[4] Roger Penrouse, 'On the Origins of Twistor Theory', www.lucs.lu.se/People/David.de.Leon/Papers/LUCS58.html