În iarna aceasta, când gerul s-a întețit am admirat florile cerului - fie noaptea ca pe niște nestemate, fie ziua precum petalele de nea. Acum natura se pregătește pentru marele vals al iubirii. De mii de ani gerul fuge speriat de căldura ce răzbate din sufletele tinere.
De Dragobete (sau Capul Primăverii), fata merge în pădure însoțită de cel drag și împreună culeg primele flori. Și anul acesta spiritul naturii se scutură de ger pentru a îndeplini ritualul iubirii, pentru oameni, păsări, dar mai ales pentru florile care vor fi polenizate.
24 februarie face parte dintr-un calendar care vine din negura timpului. Tot de atunci au pornit și cuvintele. Din întâmplare am găsit într-o carte o floare căreia în latinește i se spune Abutilon hybridum care crește în Africa Centrală și de Sud și preferă o umiditate crescută. Curios este că are și un nume românesc, Pristolnic. Sunt convinsă că mulți se vor gândi la localitatea Prislop, toponim pentru patru localități din țara noastră. La noi zonele umede, ferite de arșița verii, se află în poieni sau la liziera pădurilor și este locul unde prisăcarii își pun stupii, în prisacă. Încă de pe vremea lui Herodot ținutul de dincolo de Istru era considerat „Þara Albinelor”, iar inițiații (asemănători esenienilor), PLEISTOII (sau poate PRISTOII) mâncau numai miere și lapte. În capătul celălalt al lumii, în India vedică, Prishni este zeița pământului umed, iar Prana este suflul vieții, care se referă la toate procesele vitale din corp. Apoi Prithi este eroul vedic și rishi regal, care a introdus agricultura, cunoașterea plantelor, a defrișat pădurile și a ridicat nivelul pământului (oare astfel s-a produs deriva continentelor și Pristolnicul a supraviețuit în Africa???). Prin intermediul termenului vedic prakriti (ce înseamnă cauza primă a producerii oricărei materii, care împreună cu un principiu masculin pasiv constituie natura) și al balticului Prakorimas (cel care a fost înainte, fiind primul stăpân - analogul lui Cronos) putem înțelege sensul străvechi al PRIMÃVERII, de început al nașterii și renașterii naturii, mult mai vechi decât cel cunoscut de civlizațiile antice ale grecilor și romanilor, la care suntem raportați de către specialiști.
Dragobetele este vestitorul primăverii și Spiritul iubirii, cel care a stat la baza oricărei creații. Spiritul iubirii infiripat în ziua de Dragobete este cel care va da statornicie, nu numai sentimentelor, ci și legăturilor umane. Nu întâmplător Drago-bete este compus din drag și bete (pluralul de la bată=betelie), care la figurat poate însemna temelia, baza unei legături. Legăturile fundamentale, iubirea și tradiția, au consolidat societatea arhaică de la începuturile istoriei. Păstorii plecau primăvara în transhumanță până toamna.
„Vraja” acestei tradiții trebuie păstrată căci ea a făcut să dăinuie peste timp neamul nostru, iar ridiculizarea căsătoriei (prin cele de probă de Sf. Valentin) este gravă. Cele mai tainice legături se înfiripă în căsătoria respectată în comunitate și binecuvântată de biserică; cei care se „joacă” cu simbolurile sacre ale unui popor ar trebui avertizați și descurajați. Iubirea nu este ceva comercial; este un sentiment înălțător și tainic. Aparent modern și comercial nu este tot una cu profund și divin. Iisus a spus: „nu vă strângeți averi pe pământ ci în cer. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.”

Camelia Tripon