poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-30 | |
Cacofonia
Cacofonia trebuie pusă în opoziție cu eufonia. Eufonia vorbește despre ceea ce ne impresionează plăcut auzul, cacofonia despre ceea ce ne zgîrie auzul. Cu precizarea că: ne supără auzul nu doar ceea ce ne duce cu gîndul, calamburistic, către vreun act de defecație sau către fecalele rezultate în urma lui. (Calamburul este un joc de cuvinte care abuzează de asemănarea ca formă a cuvintelor, un fel de omofonie abuzivă, și poartă numele savant de parahreză.) Pentru că, contrar (nu voi evita nici o „cacofonie” aparentă) aparențelor, cuvîntul grecesc kakos nu înseamnă (cer scuze urechilor sensibile) căcat, ci doar rău, în opoziție cu eu care înseamnă bine. Prin urmare, cine evită o cacofonie evită ceva supărător la ureche, neplăcut, dizarmonic, discordant. Ceva care poate supăra mai curînd prin sunet decît prin înțeles. Am putea spune că există deci cacofonii fonice și semantice. Confuzia comună la români este aceea care le reduce pe toate la cele semantice, evitînd doar apropierile de cuvinte care pot da naștere la calambururi cu miros neplăcut de cuvinte scatologice (tot din grecește: skor = excremente). Personal, această preocupare eufemistică mi se pare nițeluș cam prețioasă. Pentru că, contrar aparențelor nu mă supără auditiv, dar pentru cei sensibili sintagma poate fi lesne înlocuită cu pentru că, în ciuda aparențelor. Este o metodă simplă și mai mereu eficace. Dar cu onoarea mea nereperată cum rămîne… Numai că, această înlocuire bine intenționată, făcută de cei conștienți de ce vor să facă, a creat confuzii în comportamentul lingvistic al celor mai puțin dedați cu rafinamentele limbii. Ei pur și simplu n-au sesizat că e vorba de evitarea unei cacofonii atunci cînd se folosește înlocuirea lui ca cu ca și înainte de un cuvînt care începe cu c. Ba mai mult, sesizînd doar înlocuirea, nu și scopul ei, dînșii au crezut că este mai șic să spui doar ca și mereu pentru că sună mai mumos și mai ’telectual. De aici toți acei sfertodocți care nu prididesc să spună fără nici un discernămînt ca și ca și Leanca comersanta atunci cînd, nemulțumită de sentința ce-i asigură doar contravaloarea unui kil de mastică-a-ntîia și a clondirului cu pricina, spart de Iancu zugravul, își reclamă dreptul la daune morale: - Da’, cu onoarea mea nereperată cum rămîne, dom’ judecător. Evident, pentru Leanca pronunția nereparată este vetustă și vulgară, ea a auzit nereperată și urechea ei snoabă a conchis că așa se vorbește cult. Măcar la judecată. Hipercorecția La Caragiale sînt savuros exploatate asemenea confuzii. Marcu Aoleriu sau ampotrofagul îmi vin în minte pe fugă. Dar cea a comersantei arată nu doar incapacitatea de reproducere fonetică, ci și o anume fudulie a celui care deja știe ceva. Ea face o confuzie, dar o face intenționat. Cu efecte pe care le crede de prestigiu. Fenomenul se numește hipercorecție. De obicei aparține și elevilor, și învățătoarelor care, pentru a-i deprinde pe elevi să scrie corect să zicem eu, este, era, nu mai pronunță cum e firesc, cu acel i fonetic caracteristic limbii române ieu, ieste, iera. Și aici, în mod ciudat și imprevizibil, prestigiul scrisului și al școlii corupe pronunția autentică. Convingerea celor ce se hipercorectează este că așa e mai bine. Ei știu și varianta autentică, dar prestigiul și autoritatea modelelor le impune să corecteze ceea ce era de fapt corect. Ca și O asemenea hipercorecție se produce de o vreme cu înlocuirea totală a lui ca prin ca și. Oamenii, cu oarecari pretenții de auz lingvistic, refuză pur și simplu să mai spună ca, li se pare vulgar, și deja vetust. Sau măcar le pare de departe mai elegant, mai distins, mai stilat ca și. Totuși, valoarile semantice ale lui ca și ca și sînt diferite și nu totdeauna pot fi substituite fără a provoca erori de înțeles sau prețiozități flagrante. Ca ne interesează aici doar ca adverb și prepoziție, nu ca interjecție și nici ca conjuncție. Se vede din propoziția anterioară că exprimarea ca și adverb ar fi evident forțată și ar vicia sensul, ca este luat în considerație doar ca adverb și nu ca și cum ar fi. Cacofonia de mai sus poate fi evitată spunînd în calitate de conjuncție. Ca servește la realizarea comparației prin asemănare: un om ca toți oamenii, galben ca șofranul, înalt ca bradul, ca o panteră, ca un om mare, șade ca mutu’, ca o stană de piatră. Și în aceste cazuri are înțelesul de, și deci poate fi înlocuit după caz cu: la fel cu, cum e, precum e, după cum e; cît. Ca și întărește spusa, uneori nu alterează înțelesul, alteori pare forțat, inutil, aiurea, cum este aici: un om ca și toți oamenii. Are de obicei efectul stilistic al unui ca și cum, parcă: ca și altădată, atunci ca și acum. Cînd însă ca face o comparație pentru diferențiere: mai iute ca calul, înlocuirea cu ca și e aberantă. Ca și accentuează doar asemănarea. Evitarea cacofoniei de mai sus se poate face prin înlocuirea cu decît sau chiar printr-o reformulare: mai iute ca un cal. Cu ajutorul lui ca se poate face și o aproximare: ca de cinci ani, arăta ca mort, ca ieri, ca mîine. Aici ca șipoate avea o valoare semnificativă, de sine stătătoare, spunînd după caz doar aproape, aproximativ, cam, circa, vreo. Ca și mort, ca și adormit arată că e vorba de cineva pe pragul, gata să, etc. Și atunci cînd ca spune: în felul, cum e obiceiul, cum se știe, ca în: toate ca toate, ziua ca ziua, vara ca vara, substituția cu ca și nu poate fi făcută. Cînd însă ca vrea să spună în calitate de, fiind: ca localnic, ca moștenitor, ca președinte, ca și introduce o ambiguitate care denaturează evident înțelesul. La fel se întîmplă și în cazul cînd ca înseamnă în loc de, drept: ca o compensație, ca un mod de răsplată. Aici cuvîntul vrea să spună că e chiar așa și în nici un caz ca și cum. Cazul este identic cu cel al folosirii cu sensul spre, pentru, de: ca exemplu, ca probă, ca încercare. E vorba de ceva precizat, decis și nu de o bîjbîială. Tot așa, cînd spunem: ca formă, ca impresie, ca prezentare, zicem cu privire la, în ce privește, alegînd, fixîndu-ne pe un anumit aspect, latură etc. În fine, putem folosi pe ca pentru a enumera, pentru a ilustra, explica dorind să dăm exemple: ca varza, conopida, etc, ca și mine, ca în cazul, ca de pildă, revenind astfel la sensurile de la început: cum sînt, precum ar fi, așa ca, bunăoară, de exemplu. Și aici este, după cum se vede, posibilă substituția. Rezultă că lucrurile sînt delicate și că cine vorbește doar după ureche, trebuie să mai studieze un pic și notele. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate