1.
Într-una dintre lungile mele şederi în Canada, care a devenit a doua mea ţară, am zăbovit îndelung în Stanley Park din Vancouver şi anume în zona numită "Totem Poles". Zonă în care sunt expuse totemuri ale populaţiei native (indieni) care au fost găsite de-a lungul coastei Pacificului a actualei provincii canadiene British Columbia până în Juneau, Alaska. Ar fi multe de spus despre cultura populaţiei native care "Long, long ago, obscured by the passage of time, people living along the Pacific Coast of North America developed a culture based on abundance surrounding them". Dar, în mod deosebit, mi-a atras atenţia relaţia omului cu păsările şi, îndeosebi cu vulturul. Căci "The eagle plays an estimeed role within many native groups” [1]. Vultur care este «văzut» de Vrăjitorii Tolteci din America Centrală şi de Carlos Castaneda, după cum urmează.


2.
Toltecilor, un popor de luptători şi cuceritori, nu li se cunoaşte originea. Ei au venit în sec. Al X-lea, era noastră, de la nordul actualului Mexic, fixându-şi capitala la Tula (la circa 90 Km de actualul Mexico City) dominând, până în secolul al XII-lea, Mexicul Central (Yukcatan-ul) [2].
Conform descoperirilor arheologice, cultura toltecă, formată nu se ştie unde, apare ca una matură, puternică şi conştientă de ea însăşi. Ea a influenţat cultura maya pe care a interferat-o şi al cărui declin începuse. Toltecii, ca şi aztecii, apăruţi mai târziu în acelaşi areal geografic, credeau în zeul Quetzalcotl. La tolteci simbolul lui Quetzalcotl era «Vulturul» atotstăpânitor şi dominator al spaţiului infinit din care se năşteau oamenii şi în care se întorceau după moarte. În onoarea lui Quetzalcotl, care era considerat un reprezentant pe pământ al «Vulturului», toltecii au instituit sacrificiul uman care regenera natura, regla anotimpurile şi permitea continuarea vieţii[3].
Aceasta este partea «exoterică». În schimb, cea «esoterică», este constituită din «Vrăjitorii», cărora li se atribuia şi predicatul de «luptători» (vom vedea, ulterior, de ce); ei puteau, prin tehnici speciale şi o disciplină riguroasă să acceadă în sferele Existenţei la care oamenii de rând nu aveau acces.


3.
Carlos Castaneda (1925 - 1998), de origine peruană, este cunoscut astăzi prin cele 12
cărţi dedicate „Învăţăturilor lui Don Juan Matus” [4].
Beneficiind de o formare universitară solidă, căpătată la Universitatea din California, Los Angeles (B.A. 1962; Ph. D. 1970), el doreşte să se dedice, încă din timpul studenţiei, studiilor antropologice. Întreaga sa viaţă şi creaţie este marcată de întâlnirea, în 1960, în timpul unor studii de teren în Mexic, cu indianul yanqui Don Juan Matus. Ce fel de «antropologie» va practica Castaneda este greu de clasificat din punctul de vedere ortodox al disciplinei respective. Scrierile sale reprezintă, mai degrabă, o autobiografie iniţiatică dirijată de nagualul Don Juan (un Maestru al maeştrilor vrăjitorilor tolteci - tradiţia, neconsemnată în scris, fiind transmisă direct de la Maestru la discipoli).
Astfel, deşi pleacă de la premise antropologice (în sens clasic) pe parcurs opera sa devine o împletire coerentă de experienţe iniţiatice precedate şi urmate de un discurs filosofic interpretativ, extrem de original dar adecvat contextului cultural pe care l-a cercetat.
Cei care, prin prisma unui punct de vedere «academic», îl acuză pe Castaneda că nu face «antropologie», au dreptatea lor. El face, de fapt, un alt fel de antropologie, una neconvenţională. Antropologia lui este una hermeneutică reuşind astfel să ne transpună într-un alt mod de a vedea lucrurile, diferit de specificul actual european-occidental, experimentând şi propunându-ne şi nouă să experimentăm acest nou mod. De altfel, acest lucru este explicat clar chiar de către autor în (Castaneda, 1998). În acest cadru trebuie arătat că, în ceea ce priveşte cunoştinţele lui Don Juan, ele reprezintă o transmitere, repet directă, de-a lungul a mai multor generaţii de vrăjitori şi o astfel de transmitere este oferită lui Castaneda. Este firesc ca pe parcursul unei astfel de transmiteri fiecare verigă a lanţului să adauge experienţele şi explicaţiile proprii. Mai mult, însuşi Castaneda, pare a fi introdus contribuţiile sale, în conformitate cu tradiţia de care am vorbit şi pe care, ca orice discipol transformat în «iniţiat», încearcă s-o reînnoiască. Şi, pe baza pregătirii sale academice, în stil european-nord american, reuşeşte să facă mai transparentă şi permeabilă înţelegerea unor lucruri care ar fi rămas altfel complet opace pentru noi cei de azi. Să luăm, de exemplu, conceptul de «energie» şi semnificaţia sa prin prisma fizicii clasice şi, mai ales cuantice. Este puţin probabil ca tradiţia vrăjitorilor să-l fi utilizat. În cadrul acesteia se vorbea, probabil, de un anumit fel de «emanaţii» ale Vulturului. Şi totuşi, prin re-transmiterea "Învăţăturilor lui Don Juan" (şi reînnoirea lor) de către Castaneda, acestea prezintă un puternic accent de autenticitate şi par a fi în deplin acord cu alte cercetări; păstrând astfel nealterat spiritul acestor învăţături, mereu în curs de perfecţionare, fără a-şi pierde invarianţii esenţiali. Astfel, orice argumente, aduse de diverşi specialişti, printre ei şi Culianu [5] , de forma: că scrierile lui Castaneda ar fi literatură de ficţiune şi nu un tratat de antropologie, că Don Juan Matus nu ar fi existat, el fiind inventat de autor, sau că este imposibil ca Don Juan să fi posedat atât de bine engleza încât să se poată exprima cu subtilităţile şi nuanţele existente în discursul său etc., îşi pierd orice semnificaţie pentru cititorul care abordează, fără prejudecăţi, cu mintea deschisă, opera respectivă.
Şi, în ultimă instanţă, ce contează dacă Castaneda şi-a «inventat» propria biografie şi a scris o operă «de ficţiune»? Şi, de asemenea, ce contează dacă a „recreat vechi sisteme vrăjitoreşti personalizându-le” (cum afirmă unii comentatori), în măsura în care cărţile sale prezintă, repet, amprenta unei autenticităţi indiscutabile, reuşind astfel să le asigure o receptabilitate de invidiat pentru un public larg de cititori, ieşind astfel din cadrul unei specializări înguste (şi, adesea, păgubitoare), atâta timp cât nu deformează spiritul «învăţăturii» şi îl face, astfel, mult mai uşor de perceput ? Dimpotrivă , dacă lucrurile stau aşa, atunci acesta este meritul lui Castaneda.
Şi încă ceva. Castaneda mai este acuzat că ar fi unul dintre iniţiatorii New Age-ului. Nimic mai fals. Deoarece, la Castaneda se regăseşte, pentru cei ce se lasă furaţi şi rezonează cu nucleul esoteric al «vrăjitorilor» («luptători») tolteci, autenticitatea acestuia. În opoziţie fermă cu New Age-ul. Acesta nefiind nimic altceva decât o mixtură sincretică de exoterisme provenite din diverse culturi. Mergând de la egipteanul Thout (devenit Hermes Trimegistos) şi misterele eleusine, ambele deformate, trecând prin «dervişii rotitori» din Orientul Mijlociu, «yoghinii» de bâlci etc., ca să ajungă la manifestările exterioare, spectaculoase, ale «shamanilor» şi azi, la tot soiul de organizaţii şi secte «religioase»; dintre care, «Biserica Scientologică» [6] este unul dintre exemplele cele mai cunoscute. Sincretism «promovat» şi cultivat de tot soiul de «produse» sub-culturale gen Dan Brown. Sau chiar la fanatisme de masă. Cum au fost, recent, fascismul, comunismul, suvenarismul a la C. Georgescu. Acestea chiar «fundamentate» în mod, mai mult sau mai puţin, «religios» sau «filosofico-ştiiniific».


4.
Dar, ce sunt «vrăjitorii-luptători» tolteci?
Voi folosi diverse citate din cărţile lui Castaneda, selectate şi rearanjate în acord cu necesităţile expunerii.
„Pentru vrăjitori, a fi «vrăjitor» nu înseamnă a fi «shaman» deoarece, aceasta este sinonim cu a apuca pe o uliţă înfundată” . Însă pentru „un om obişnuit, deşi magia practicată de shamani este un lucru negativ, condamnabil…..” , această confuzie provoacă şi o teamă respectuoasă care-i ţine departe pe cei ce nu merită a fi aleşi ca discipoli «vtăjitori-luptători»; iar cei «aleşi», pentru a deveni discipoli, sunt selectaţi, cu grijă, de către Magiştrii, pe criteriul de a poseda calități de luptători în scopul «clarificării legăturii cu spiritul»”. Cum a fost şi cazul lui Castaneda.
Scopul final al unui vrăjitor este „ acela de a explica marele mister al conştiinţei.” Şi, pentru aceasta, el trebuie să «lupte». Adică să devină un «vrăjitor-luptătător».”
Caracteristica principală a unui vrăjitor-luptător este să fie lipsit de „orgoliul. Nu din principiu, ci abordându-l ca pe o chestiune de strategie. Eroarea comisă este de a înţelege această strategie în termeni morali…Impecabilitatea luptătorului nu este nimic altceva decât folosirea corectă a energiei. Orgoliul este activitatea care consumă cea mai mare cantitate de energie, de unde şi efortul de a-l eradica….”.
În acest fel, «vrăjitorul-luptător» capătă, pe parcurs: „stăpânirea de sine, disciplina, răbdarea, alegerea momentului potrivit şi voinţa (intenţia).”
În cursul iniţierii sale de către un «Maestru» (nagual) el capătă, prima dată, capacitatea de a fi «vizionar». Dar până a deveni Maestru, mai este (adică, un vrăjitor-luptător care poate intra în comuniune cu «infinitatea»/«incognoscibilul»).


5.
Ce au stabilit, în decursul timpului, vrăjitorii-luptători Maeştrii?
Ei „au stabilit frontiere şi au definit frontiere. Ei au definit necunoscutul drept ceva ascuns minţii omeneşti, un mister…înfricoşător, dar care, totuşi, poate fi pătruns de minte omului.
Necunoscutul devine la un moment dat cunoscut. Pe de altă parte, incognoscibilul este imposibil de exprimat, imposibil de înţeles şi imposibil, pentru unii (care nu au devenit încă «vrăjitori-luptători desăvârşiţi», i.e. «Maeştrii») de atins sau realizat. Este ceva care nu ni se va dezvălui (complet) niciodată, totuşi veşnic prezent, ameţitor de frumos şi înspăimântător în acelaşi timp prin infinitatea sa. El este în afara sferei pe care o poate cuprinde mintea omenească obişnuită şi tocmai de aceea nu trebuie să-i tulburi ordinea neinvitat, ci cu prudenţă” .
„Aplicând practicile vizionarismului, Maeştrii au descoperit că necunoscutul şi cunoscutul sunt pe picior de egalitate, amândouă…aflându-se în câmpul percepţiei umane.”
„Primul adevăr despre conştiinţă este că lumea înconjurătoare nu este ceea ce pare a fi…Noi credem că este o lume formată din obiecte, însă nici vorbă de aşa ceva….” .
Aici, Castaneda, în dialogul său cu nagualul Don Juan Matus, începe să-şi aducă propria contribuţie pe baza cunoştinţelor sale de fizică «up to date» :
„I-am spus că dacă reducem totul la un câmp energetic, sunt de acord cu el…”
Iar Don Juan îi răspunde:
„Existenţa câmpurilor de energie nu poate fi atestată….de către omul obişnuit….Însă dacă le poţi vedea, atunci înseamnă că eşti vizionar, iar în acest caz, înseamnă că explici adevărurile despre conştiinţă….Ceea ce există cu adevărat în exterior sunt emanaţiile Vulturului, fluidul în continuă mişcare, şi totuşi neschimbat (ca esenţă) etern…
Ei (vrăjitorii tolteci) au văzut că Vulturul este cel care aduce conştiinţa. Vulturul este cel care creează fiinţele senzitive ca ele să trăiască şi să îmbogăţească conştiinţa pe care le-o hărăzeşte odată cu viaţa. Ei au mai văzut că acelaşi Vultur devorează conştiinţa îmbogăţită după ce fiinţele renunţă la ea odată cu moartea…..Pentru vizionari…nu este o chestiune de credinţa, nici de deducţie. Ei au «văzut»…..Vulturul este extrem de real pentru vizionari”.
Castaneda: „Probabil pe cât de autentică şi reală este pentru noi legea gravitaţiei sau timpul, însă la fel de abstracte şi inaccesibile….”
Don Juan: „Emanaţiile Vulturului sunt un lucru de sine stătător …..Vizionarul simte prezenţa Vulturului….şi poartă în sine ceva ce îi permite să fie «martorul» prezenţei Vulturului…Numai o mică parte din aceste emanaţii este accesibilă conştiinţei umane” obişnuite, redusă … „la una infimă de constrângerile existenţei noastre de zi cu zi. Această fracţiune infimă reprezintă cunoscutul. Restul … constituie necunoscutul (în care vizionarii pot pătrunde). Ce mai rămâne, care nu poate fi calculat, reprezintă incognoscibilul” , el fiind accesibil numai Maeştrilor, dar numai cu o infinită răbdare şi precauţie.


6.
Să ne oprim acum la «necunoscutul» ce poate fi cunoscut de către un vrăjitor-luptător, ne-ajuns încă un Maestru; dar care a devenit «vizionar».
Don Juan precizează: „Vizionarul ( luptător) trebuie să fie un model dacă vrea să depăşească indiferenţa aproape imposibil de învins, caracteristica condiţiei noastre de oameni. Mult mai important decât vederea în sine este ce fac vizionarii cu ce văd…..Suntem încurcaţi de viziunea lor a unui Vultur care domneşte asupra noastră şi ne devorează fiinţa în momentul morţii……”
Castaneda: „Probabil mai corect ar fi să spunem că există o forţă care ne atrage conştiinţa, tot aşa cum magnetul atrage pilitura de fier.”
Don Juan: „Da. În momentul morţii, fiinţa noastră, în totalitatea ei, se dezintegrează sub forţa de atracţie a acestei forţe imense dacă nu eşti luptător. Luptătorii, impregnaţi de simţ practic, reuşesc să vadă un flux de emanaţii şi să vadă modul în care şi alte fiinţe le folosesc pentru a-şi construi propriul univers perceptibil.. Pentru luptător, omul este o fiinţă luminoasă. Luminozitatea umană este formată din acea parte a emanaţiilor cuprinsă în coconul nostru ovoidal. Această porţiune specială de emanaţii, închisă într-un înveliş, este cea care ne conferă calitatea de oameni. A percepe înseamnă a armoniza emanaţiile conţinute în interiorul coconului cu cele din exterior. Un lucru cu adevărat imposibil de înţeles pentru conştiinţa normală este că aceste fascicole (un fel de meridiane din acupunctura prin care se vede cum circulă energia n.m. G.M.) sunt conştiente de existenţa lor; ele sunt vii şi vibrante şi sunt alcătuite dintr-un număr atât de mare de vibraţii mai fine, încât numerele îşi pierd înţelesul şi fiecare conţine eternitatea în sine.
Emanaţiile din afara coconului exercită o presiune specială asupra porţiunii speciale, punctul de intersecţie (asamblare) al emanaţiilor interioare. ….Emanaţiile exterioare sunt mult mai simple decât fascicolele interioare. Dar ele reprezintă o sursă de energie nelimitată. Însă coconul izolează emanaţiile din interiorul reţelei sale în acest mod direcţionând presiunea.”


7.
Şi acum se ajunge la punctul final în care un vrăjitor-luptător, devenit şi Maestru, ajunge să fie «invitat» de către «incognoscibil» să i se alăture depăşind Vulturul.
„Vizionarii luptători, deveniţi acum Maeştrii îşi deplasează «punctul de asamblare» astfel încât fascicolele exterioare să intre în rezonanţă cu emanaţiile interioare. Şi astfel să atingă Infinitatea Absolutului, contopindu-se cu el, putând să participe direct la «Jocul Cosmic». Prin urmare starea de «conştienţă» (awareness) şi nu «conştiinţă» (consciousness) provine din exterior si deci adevăratul mister nu se află în interiorul nostru.
Dar la un asemenea «exterior» nu se poate ajunge, paradoxal, decât din «interior». Şi tocmai «conştienţa» te învaţă, exact la momentul potrivit când eşti invitat, «şiretlicul» de a lăsa ca emanaţiile exterioare să se contopească cu ceea ce se află în interiorul nostru. Şi atunci devenim ceea ce suntem în realitate: un fluid în permanentă prefacere.”
Să fie acesta ultimul stadiu la care poate ajunge o fiinţă umană? Vom vedea dacă este aşa atunci când vom încerca să ne oprim în alte toposuri ale călătoriei noastre.


8.
Până atunci să încercăm să ridicăm doar un colţ al vălului ce acoperă tehnicile şi metodele utilizate de Don Juan în timpul în care l-a iniţiat pe Castaneda. Şi, în final, a modului în care un vrăjitor-luptător-Maestru se pregăteşte pentru a nu rata întâlnirea cu Infinitatea, atunci când aceasta îl «invită» să intre în comuniune cu ea..
Care sunt stadiile prin care trece un discipol pentru a ajunge «iniţiat»?
Ele sunt: măiestria conştiinţei, arta stalkingului şi măiestria intenţiei.
Măiestria conştiinţei: uimirea trăită de discipoli în momentul în care au revelaţia copleşitorului mister al universului al conștiinței şi percepţiei.
Este stadiul în care discipolul realizează că în spatele Empiricului există şi alte niveluri (întrepătrunse) ale Realităţii.
Arta stalkingului: enigma inimii; nedumerirea în clipa în care cei intraţi pe calea iniţierii devin conştienţi de două lucruri: mai întâi că lumea ne apare ca fiind imuabil obiectivă şi faptică, numai datorită caracteristicilor conştiinţei şi percepţiei noastre obişnuite; în al doilea rând, că dacă intervin anumite particularităţi de percepţie, lucrurile care par atât de obiective şi faptice ajung să se schimbe. Este stadiul în care se activează o percepţie mai fină care pătrunde în nivelul schimbării continue, ascunsă în aşa zisa «imobilitate» intrinsecă a «obiectelor» care stă la baza faimosului principiu al «identităţii». De ce enigma inimii? Pentru că aşa zisa «raţionalitate» a capului este acum dislocată, mai bine zis «transparentizată», devenind dintr-o «oglindă», o (primă) fereastră. Iar acest lucru creează un sentiment de stranietate. Sentiment care, ca şi toate celelalte, de când e lumea şi pământul locuit de oameni, este atribuit inimii. Iar specificitatea acestui sentiment, faţă de altele (milă, iubire, plăcere…), îl constituie tocmai stranietatea sa enigmatică (nu e vorba de un pleonasm, pentru că «enigmaticul» poate apare şi în faţa unei probleme ce, în final, este rezolvată pe cale raţional-deductivă şi/sau inductivă aşa cum suntem învăţaţi de sute şi chiar mii de ani).
Măiestria intenţiei: este enigma spiritului sau paradoxul abstractului: abilităţile acţiunilor vrăjitorilor proiectate dincolo de condiţia noastă umană; pregătirea pentru a nu rata momentul întâlnirii finale cu Infinitatea; moment în care percepţia trebuie să devină atât de ascuţită încât să conducă la «comuniune».
Aici intervine «Puterea Tăcerii». Ceva care se află în spatele atât al «raţiunii» cât şi al «enigmei inimii» dar le subîntinde pe ambele, într-o sinteză finală, care le generează. Şi tocmai de aceea voi insista asupra acestei «Tăceri», celelalte pregătiri ţinând, mai mult sau mai puţin, de aspecte tehnice, absolut necesare, dar, oarecum, la îndemâna multor ucenici (discipoli) în timp ce ultima aparţine «harului»; şi numai acesta face ca un vrăjitor-luptător să fie «invitat», devenind astfel Maestru.
Prin urmare, ce se poate spune, cât de cât, despre această Putere a Tăcerii? Iar cele ce vor urma nu vor fi decât simple speculaţii în măsura în care nu sunt «realizate» printr-un suprem exerciţiu existenţial. Şi, pentru a nu deforma lucrurile, voi recurge chiar la discursul lui Don Juan.
„Esenţa dificultăţii noastre de a ajunge la abstract constă în refuzul de a accepta că putem cunoaşte în absenţa cuvintelor şi chiar a gândurilor; cunoaşterea şi limbajul sunt două lucruri distincte…..despre spirit nu se poate vorbi, fiindcă spiritul nu poate fi cunoscut decât direct …. Spiritul e ceva abstract….pentru că el este cunoscut fără cuvinte şi chiar fără gânduri. E abstract pentru că nu poate fi conceput. Totuşi, fără cea mai mică şansă sau dorinţă de a înţelege, Vrăjitorul «manipulează» spiritul. Îl recunoaşte, îl cheamă la el, se familiarizează cu spiritul, intră în comuniune cu el şi îl exprimă prin faptele sale (de fapt, devine un instrument al spiritului n.m. G.M.)”
„Vrăjitorii-Maeştrii înţeleg disciplina drept capacitatea de a te confrunta cu seninătate cu situaţii care nu şi-au găsit locul în aşteptările noaste. Pentru ei, disciplina este o artă: arta de a te confrunta cu Infinitatea fără a da un pas înapoi, nu pentru că sunt mari şi tari, ci pentru că sunt plini de teamă şi respect (şi pregătiţi pentru când vor fi invitaţi să «ocolească» Vulturul n.m. G.M.).
Disciplina face ca mantaua luminoasă a conştientizării să nu mai fie pe gustul zburătorului. El este astfel bulversat. Probabil că o manta luminoasă a conştientizării pe care să nu o poată devora, scapă sistemului lor de cunoaştere. După momentul de bulversare, nu mai au altă soluţie decât să pună punct faptelor lor nefaste.
Dacă un timp animalul de pradă nu ne mai devorează mantaua luminoasă a conştientizării, aceasta va continua să crească. Dacă încărcăm mintea zburătorului cu tăcerea interioară, atunci Zburătorul abandonează terenul conferind oricărui dintre practicanţi certitudinea totală asupra originii străine a «minţii» (numită «raţională» şi «logică» n.m. G.M.)
Tristă zi! Este ziua în care trebuie să te bazezi pe propriile puteri care sunt aproape nule. Nu mai există nimeni care să-ţi spună ce să faci. Nu mai există nici o minte străină care să-ţi dicteze imbecilităţile cu care eşti obişnuit. Pentru că mintea adevărată, cea care ne aparţine, suma experienţelor noastre, a devenit sfioasă, nesigură, capricioasă după o viaţă în care am fost dominaţi. Acum începe adevărata luptă. Restul este numai punere în scenă.
Mintea Zburătorului fuge definitiv când un Maestru reuşeşte să prindă în mâini forţa vibrantă care ne ţine laolaltă ca un conglomerat. Te temi de mânia lui Dumnezeu?! (îi spune Don Juan lui Castaneda) Stai liniştit, aceasta nu e frica ta. Este frica Zburătorului care ştie că nu vei mai face ce-ţi dictează el”.
„Primul miez reprezintă edificiul pe care intenţia îl clădeşte şi-l așeză în cale unui vrăjitor invitându-l apoi să intre în el”.
„Al doilea miez se numeşte «lovitura spiritului» (atunci când ai intrat prin poarta deschisă şi devii tot una cu Infinitatea n.m. G.M.)”


9.
Vă promit, pentru următoarele popasuri nişte surprinzătoare «consonanţe» cu alte «nuclee» esoterice din alte contexte culturale, inclusiv din cel al nostru.


10.
Este substanţială contribuţia lui Castaneda la transmiterea şi dezvoltarea tradiţiei vrăjitorilor-luptători-Maeştrii tolteci, fără a schimba însă invarianţii săi de bază? Dacă mă refer doar la introducerea unor termeni legaţi de «energie», familiari nouă, prin care să această tradiţie este făcută, pentru noi, transparentă, cred că nu este suficient. Pentru că el face mult mai mult. Vă las singuri să apreciaţi acest «mult mai mult» parcurgând scrierile sale în extenso.


NOTE
[1] Kramer, P., „Totem Poles”, Altitude Publishing Canada Ltd., 2004.
[2] Există ipoteze, care mai de care mai fanteziste, în legătură cu existenţa în timpuri imemoriale, a unei «punţi» accesibile prin care să fi migrat, din Asia în America Nordică, anumite comunităţi umane; ele, ulterior, par a fi populat cele două Americi.
[3] C., F.,Baudez, P., Becqelin, ”Le monde précolumbien”. Paris: Gallimard, 1984 ; J., Chartier, ”Civilisations mystérieuse: des Olmèques aux Mayas”, Montreal: Stanké, 1979 ; D., Freidel, L., Schele, J., Parker, “Maya Cosmos: Three Thousand Years on the Shaman's Path”, New York: Willian Morrow and Company, 1993.
[4] Carlos Castaneda (dintre cele 12 cărţi voi enumera numai 10 pe care le-am parcurs): “Cealaltă realitate”, RAO, 1995; “ Călătorie la Ixtalan”, RAO, 1995; “Povestiri despre putere”, RAO, 1995; “Al doilea cerc de putere”, RAO, 1997; “Darul Vulturului”, RAO, 1998; “Focul lăuntric”, RAO, 1999; “Puterea tăcerii”, RAO, 2000; “Arta visatului”, RAO, 2000; “Latura activă a Infinităţii”, RAO, 2003; “Învăţăturile lui Don Juan”, RAO, 2004.
[5] P. Culianu, în „Călătorii din lumea de dincolo” (ed. Polirom, 2002) îl etichetează pe Castaneda drept „pseudoantropologist”, sau chiar „şarlatan” (fără o argumentare serioasă). De asemenea intră în polemică cu reprezentanţii şcolii germane de istorie a religiilor (Anz, Reitzestein, Cumot etc) contestand teoriile acestora larg acceptate. Polemica lui Culianu menţionată se răsfrânge şi asupra lui Eliade Mircea Eliade, care susţine că doctrina ascensiunii sufletului ar fi de origine orientală şi că orfismul şi pitagorismul ar fi contribuit doar la difuzarea ei în lumea greco-romană.
Voi reproduce, în continuare şi părerea lui Andrei Oişteanu (unul dintre traducătorii „Călătoriei în lumea de dincolo”) care se regăseşte la http://www.revista22.ro/ioan-petru-culianu-350amanism....
“La rândul său, Ioan Petru Culianu l-a considerat pe Castaneda un «fals antropolog» şi «un şarlatan», care îşi prezenta ficţiunile narco-iniţiatice drept experienţe autentice şi cercetări antropologice de teren. La începutul anilor ’70, spune Culianu, «cel mai incitant performer de experienţe în afara corpului, realizate cu ajutorul substanţelor psihedelice de tip mescalină şi psilocibină, a fost considerat de multă lume a fi pseudoantropologul Carlos Castaneda, aceasta înainte să devină limpede faptul că el era romancier, şi nu antropolog». Interesant este faptul că, în 1988 (deci după moartea lui Eliade), Culianu susţine faptul că, «în contextul românesc al anilor ’30, Mircea Eliade, întors ca un erou legendar din India, a fost un fel de grand oncle al lui Carlos Castaneda. Castaneda – conchide Culianu – a reuşit să devină un savant respectat în ciuda operei sale de ficţiune care, citită de prea multă lume, a fost de prea multe ori prost înţeleasă». De fapt, poziţia lui Ioan Petru Culianu faţă de antropologul americano-peruvian este destul de nuanţată. Ea este departe de poziţia adulatoare a unora, dar şi de cea demolatoare a altora. Adevărate sau nu, fiction sau nonfiction – susţine Culianu –, lucrările lui Castaneda nu au făcut decât să reconfirme «ceea ce se ştia deja despre proprietăţile substanţelor halucinogene şi despre puterile şamanilor indieni. Fie adevăr, fie ficţiune, este vorba, oricum, despre un fenomen existent şi în istoria religiilor şi în cea a civilizaţilor occidentale». Deşi autenticitatea anchetei antropologice realizate de Castaneda rămâne sub semnul întrebării, conchide Culianu, «tot ceea ce relatează el rămâne, dacă nu adevărat, cel puţin bine nimerit». Publicat în Italia în 1981, Culianu şi-a intitulat acest text chiar aşa: «Se non è vero, è ben trovato.»”
[6] L. Ron Hubbard, “Dianetica”, New Era, 1999.


Referinţe bibliografice
Baudez, C., F., Becqelin, P., 1984 Le monde précolumbien. Paris: Gallimard
Castaneda, C., 1972 The Teaching of don Juan: A Yaqui Way of Knowledge, Laugan
Production
Castaneda, C., 1984 The Fire Within. Laugan Production
Castaneda, C., 1987 The Power of Silence. Laugan Production
Castaneda, C., 1998 The Active Side of Infinity. Laugan Production
Chartier, J., 1979 Civilisations mystérieuse: des Olmčques aux Mayas. Montreal: Stanké
Freidel, D., Schele, L., Parker, J., 1993 Maya Cosmos: Three Thousand Years on the
Shaman's Path. New York: Willian Morrow and Company
Grof, S., 1998 The Cosmic Game, State University of New York
Kramer, P., 2004 Totem Poles, Altitude Publishing Canada Ltd.
Nagel, T., 1974 'What is it like to be a bat?' ('Cum e să fi liliac?'). The Philosophical Review
LXXXIII (4 ).
Perm, H., J., 1987 Le Mexique ancien: l'hitoire et la culture des peuples de la Mésoamérique. Paris: Bordas
Troc, G., 2005 "Antropologia postmodernă", Noema, vol. IV, nr. 1