Am citit poemele lui Kocsis Francisko din volumul "Teste de identitate" (editura Ardealul, 2015), fără să-l cunosc pe autor şi fără să ştiu ce a scris până acum. Însă, încă de la primul poem al volumului, mi-am dat seama că am de-a face cu un poet matur, experimentat, capabil să-şi ordoneze (dar şi să-şi esenţializeze, atunci când consideră că este necesar) gândurile cele mai complexe sub forma unor versuri cu tonalitate gravă, profunzime ideatică şi bogăţie imagistică, în ciuda faptului că „nicidecum nu-i uşor să gândeşti simplu, / ştiu asta şi spun asta când tendinţa de a complica lucrurile / sună ca o trâmbiţă în minte, în inimă, în viscere / gata să împiedice şi cel mai mic gest de simplitate…”

Mărturisirea de mai sus, redusă la doar câteva cuvinte, se apropie de celebra expresie a lui Leonardo Da Vinci: „simplitatea reprezintă cea mai mare sofisticare” (sau „sofisticarea extremă”, după altă traducere). Aşadar, să fii simplu, dar să spui tot ce trebuie spus, fără să te lamentezi şi să aluneci în derizoriu, ar trebui să reprezinte calea cea mai directă şi mai eficientă către sufletul oamenilor sensibili. Pentru a obţine simplitatea, „această condiţie principală a frumuseţii morale” (Tolstoi), poeţii nu au nevoie de nu ştiu ce formulă magică, ci de „marile experienţe ale vieţii” (Jiddu Khrishnamurti).
Mergând pe urmele naturaliştilor şi ale simboliştilor, primul test de identitate al lui Kocsis Francisko începe cu debarasarea de povara complexului, în cadrul unui proces de conştiinţă la care este invitat să asiste publicul cititor. Autorul caută calea cea mai simplă şi mai firească de a se exprima, indiferent de „colosala diferenţă de limbă”, „aşa cum îi reuşeşte unui copil / să se aşeze pe pământ cu gestul cel mai firesc / şi să vorbească cu gâzele şi cu firele de iarbă / simplu de parcă ar sta de vorbă cu copiii de-o seamă…”

Limba poeziei, în fond, este aceeaşi pentru „cinci oameni de limbi diferite”, care „au acelaşi Dumnezeu şi aceeaşi sorginte ancestrală”. Chiar dacă „fiecare dintre ei va scrie un poem în limba / în care îşi trăieşte identitatea”, contează emoţia pe care poezia o produce cititorului. Acest lucru depinde, evident, de măiestria cu care poetul îşi alege, conştient sau mai puţin conştient (în funcţie de puterea inspiraţiei sau de autocenzură), cuvintele cele mai potrivite pentru a transmite anumite stări şi sentimente care îl fac să iasă din matca propriei închideri în sine, devenind expansibil la nivel transcendental.

Mi-ar fi plăcut ca acest poet să fie mai atent la modul în care îşi alcătuieşte volumul (mă refer în special la tematica generală şi la tipurile de poezie), astfel încât corpusul să fie mult mai omogen. De exemplu, ar fi putut să scrie un volum compus numai din terţine şi poezii foarte scurte, iar altul să conţină numai poezii ample, în vers alb, precum majoritatea din cartea de faţă. Terţinele, în cazul lui Kocsis Francisko, se apropie de esenţa şi înţelepciunea cogitaţiunilor valoroase, depersonalizând, totuşi, un volum care pune accent pe „teste de identitate” şi „amintiri din alt trecut”, atunci „când trebuia să mă-ntorc / în oraşul în care m-am născut...”, acolo unde „un bărbat stă pe laviţa verde din cerdacul / unei case vechi…”
Ne întrebăm dacă autorul a implementat terţinele şi celelalte texte scurte ca pe nişte pauze de respiro, în care să recapitulăm, concluziv, fiecare test de identitate. Sau dacă a inserat poeziile în ordinea cronologică a scrierii lor, mizând mai mult pe spontaneitate şi naturaleţe. Un răspuns poate veni din versurile în care poetul ne demonstrează că nu este adeptul perfecţiunii şi nici sclavul în „tărâmul acesta guvernat de geometrii ideale”. Pentru el „perfecţiunea e insuportabilă în orice fel şi în sine / în orice materie, sistem, gândire ori utopie”. Chiar şi opera perfectă a lui Dumnezeu este „ceva ce el însuşi n-ar putea egala a doua oară”.

Indiferent de aceste consideraţii estetice, cert este că, îmbinând amintirile vieţii rustice cu cele despre iubita cu care ar fi vrut „un zbor cu dirijabilul”, până „în epoca hippy”, când „nimeni nu se lua după zodiace / ori profeţii urbane”, şi „trăia cum îl tăia capul”, Kocsis Francisko ne face martorii unei tristeţi nedisimulate. Nostalgia vremurilor trecute, din care nu lipsesc trimiterile la adresa divinităţii („Doamne, nu fi supărat pe sentimentele mele / şi să nu faci din asta o problemă de viaţă şi moarte”), este direct proporţională cu gravitatea tenebroasă cu care poetul îşi creionează tablourile lirice: „o seară cumplit de grea, tulbure, mâloasă, rea, / cu sufletul transformat în câini turbaţi.” Simbolistica alternează inspirat sau se îmbină armonios cu explorarea trecutului şi a interiorităţii, rezultând poezii pline de substanţă filozofică şi spirituală.

Dat fiind faptul că volumul "Teste de identitate" nu prezintă prefaţă, postfaţă şi nici măcar o scurtă biografie a autorului, am fost plăcut surprins să descopăr un poet de înaltă clasă, chiar dacă standardele sale de calitate nu ţin de perfecţiunea formei, ci de frumuseţea simplităţii. Chiar şi aşa, analizate atent, poemele sale au nuanţele imperfecte ale perfecţiunii.

sursa: revista Familia