Pe scriitorul Constantin Stancu l-am cunoscut, în primul rând, datorită site-ului său personal, Costyabc-Hatzegworld, folosit atât pentru postarea propriilor creaţii, cât şi pentru promovarea literaturii contemporane (reviste, autori, poeme, ştiri etc.). Tot acolo am observat că are şi un grup de prieteni foarte apropiaţi cu care rezonează din punct de vedere artistic şi spiritual, prieteni care i-au analizat cărţile cu răbdare şi minuţiozitate (Eugen Dorcescu, Adrian Botez, Ioan Evu, Dumitru Hurubă etc.). Am fost plăcut impresionat de activitatea acestui om de litere din Haţeg, un om destul de discret, dar foarte generos.

Constantin Stancu a debutat publicistic în 1981, a scris aproape 30 de cărţi (incluzând şi cărţile pe suport electronic) şi este membru al Uniunii Scriitorilor din România (filiala Alba-Hunedoara) din anul 2009. Având o asemenea activitate literară, realizarea unei antologii care să incorporeze cele mai reprezentative dintre poemele sale a fost un lucru firesc şi necesar. Prin urmare, în anul 2015, apare la editura Princeps Multimedia antologia „Fructul din fruct”, cu subtitlul „Adio, ne vedem pe străzile de aur”, cuprinzând poeme din volumele: Fructul din fruct (Ed. Facla, 1988), Păsările plâng cu aripi (Ed. Helicon, 1988), Pomul cu scribi (Ed. Eubeea, 2006), Greutatea gândului nerostit (Ed. Realitatea Românească, 2012) şi Eteminanki (Ultima săptămână) (Ed. CronoLogia, 2014). Pe lângă poemele din aceste volume mai sunt incluse şi câteva poeme nepublicate în volum (ciclul „Alte poeme”) precum şi poemul de început „Argumentele antimateriei”. În total, antologia de 204 pagini conţine 93 de poeme. Trebuie menţionat că peste 50 de pagini din antologie sunt dedicate referinţelor critice şi notelor biobibliografice.

Plecând de la faptul că numele antologiei este acelaşi cu numele primului volum din conţinut, cititorul poate intui că autorul elaborează prin metafora „fructul din fruct” o concepţie metafizică ce ţine de ciclicitate (cu trimitere la Oswald Spengler). Poetul se hrăneşte din fructul inspiraţiei, înfloreşte prin poezia sa, devenind la rândul lui, prin această metempsihoză, rodul poeziei, sursă de inspiraţie pentru alţi oameni, dar şi ofrandă pentru divinitate. Inspiraţia provine din interior (fără a se oblitera conexiunea cu realitatea exterioară), pe fondul unei atente introspecţii, aşa cum şi „fructul are ochiul deschis spre sine”, dar poetul „nu-şi uită carnea” (v. Cezar Ivănescu), deoarece „O mână s-a întins dinspre ziduri, / avea degetele umede, picurau silabe din vârful lor, / mi-a desenat inima, / mi-a scris numele pe o bucată de carne..” (Poemul se scrie singur). Spre deosebire de fructul interzis, acest fruct este la dispoziţia tuturor, „e pretutindeni, / în crăpăturile luminii, carne fecundată de ploaie, / retină în misterul oglinzii în care te priveşti în / fiecare dimineaţă”, numai că cei mai mulţi dintre noi, incapabili să-i desluşim forma şi esenţa, „tăcem închişi sub membrana lui / în care curg semne peste semne şi tăceri.”

Dacă la Matei Vişniec poemul se citeşte pe sine, autodevorându-se (motivele fiind mai multe, printre care şi indiferenţa sau lipsa de înţelegere a celor din jur), la Constantin Stancu se simte nevoia transcendentală de ocrotire divină, nevoia de a rămâne în atenţia creatorului suprem: „Scrie-mă, Doamne, repede, pe ceva, scrie-mă, / nu refuza poemul care sunt în vârful degetelor Tale…” (Scriere). Acest lucru ne poate face să credem că teama poetului de a fi privat de poezie este mai mare decât teama de „dincolo”, poetul voind să-şi asume, până la capăt, rolul de „mesager al sufletului” (după cum afirma şi Ioan Evu într-o cronică): „mesager fără ştire… // O, mesagerul care nu ştie ce faţă a văzut şi unde, / învăţând veşnicia, dar limitat de cuvintele sale, / închis în cetatea cuvintelor sale, / pe care le-a primit de la cei dinaintea sa şi / ei le-au primit de la Dumnezeu… // El, poetul mesager, păstrându-se curat într-un timp ce alunecă / spre putrezire…” (Schimbarea inimii). Dar, pe lângă rolul de mesager, poetul îşi asumă şi rolul de călăuză, invitându-ne să degustăm metafore pentru hrana sufletului nostru, încât să fim pregătiţi pentru momentele în care „trupul va trece dintr-o vreme în alte vremi..” (Călătoria). Şi tot el ne avertizează că sunt „capcane peste tot, / în piaţa publică, pe ape adânci, capcane de fier, / de aur, albastre, de vis, de aer, / capcane invizibile…”. Titlul poemului care conţine aceste versuri, „Pete de sânge pe un cuvânt”, are tentă fatalistă şi ne aduce aminte de celebrele cuvinte ale lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”.

Dacă poetul va reuşi sau nu ceea ce şi-a propus, depinde şi de noi ceilalţi. Într-o lume ultratehnologizată, într-o lume decăzută spiritual, într-o lume în care poezia a devenit o biată cerşetoare care stă cu mâna întinsă în faţa bibliotecilor şi a librăriilor, poeţii ajung, cel mai adesea, la capătul puterilor şi al inspiraţiei, fără să găsească un corespondent metafizic. Tocmai din acest motiv, ei ajung să se retragă într-o dimensiune a claustraţiei şi a resemnării, din care nu mai pot ieşi niciodată. Ce le mai rămâne de făcut în această situaţie? Constantin Stancu, un fin observator al sufletului uman şi un poet veritabil, cu neaşteptate resurse extrasenzoriale, are răspuns şi la această întrebare: „Mi-a rămas doar atât: / să-mbrac umila cămaşă a poemului, / să caut capătul firului din care a fost ţesută, / începutul acela alb, luminos, / aflat în cealaltă parte a vieţii, / acolo unde este o floare de sânge, / strivită de strigătele călăului, / cu trupul moale de timp în ruină…” (Cămaşa poemului).