Citind poemele lui Ioan F. Pop din integrala poetică „Poemele poemului nescriS” (Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013) – cu care, aşa cum avertizează în preambulul cărţii, îşi încheie aventura poematică –, pot afirma că autorul este un maestru incontestabil şi inconfundabil al călătoriei „prin labirintul cuvântului travestit în cuvânt”. Poetul apelează la disimulări autoironice, torente imagistice, teribile jocuri ale îndoielii şi neantizări învăluite de fumul uitării, pentru a provoca lectorul să-şi sondeze adâncimile şi limitele comprehensibilităţii. Cumva, el caută un corespondent metafizic, dar căutarea acestuia într-o lume superficială, dezinteresată de „cogito ergo sum”, îi amplifică deznădejdea, fiindu-i foarte greu să-şi păstreze surâsul firesc. Demersul său pare a fi sortit dinainte eşecului, căci poetul „începe partea păcătoasă de măr”, iar cuvintele au tendinţa de a se transforma într-un rictus convulsiv. Mulţi dintre poeţii vremii, dar şi o parte a cititorilor neantrenaţi, nu au capacitatea de a înlătura cataracta ochiului lăuntric, pentru a ajunge la esenţa esenţelor. Doar câţiva chirurgi care operează în adânc, dincolo de carnea efemeră a cuvântului, au abilitatea de a face o operaţie estetică atât de complicată. Dintre aceştia, Al. Cistelecan consideră că „Ioan F. Pop este un poet cu voluptatea clamării dezastrelor, un bacovian exaltat şi bovaric”, Gheorghe Grigurcu îl compară pe autor cu „un învăţăcel al lui Dali sau Max Ernst, care descinde nemijlocit în aventura obiectelor, în promiscuitatea relaţiilor dintre regnuri, într-un freudism exclamativ”, iar Mircea A. Diaconu merge chiar mai departe, afirmând că poetul „coboară ca în transă într-un spaţiu halucinant, ireal şi dezordonat, pe care vrea să-l facă semnul unei crize ontologice, mărturia unei damnări”. Totuşi, din cauza lipsei de receptivitate dincolo de laboratorul critic, Ioan F. Pop este un scriitor retras care trăieşte drama însingurării, iar poeziile sale, „simple încercări de a trece mai uşor peste malurile absenţei”, ajung să fie „discursuri în pustiu”, deranjate doar de „tăcerile guralive”. Aceste paradoxuri sisifice, în care „vine fiecare cuvânt şi spune: totul porneşte de la mine şi se întoarce victorios împotriva mea”, transformă chiar şi ochiul lăuntric al poetului într-o „monedă aruncată în palma imaginaţiei bolnave”.

Ca şi Emil Cioran, care a încercat prin deconstrucţie să explice lirismul în diverse eseuri, devenind mai apoi un întemniţat în închisoarea propriilor obsesii şi un profet al neantului, Ioan F. Pop îmbrăcă lirismul într-un imaginar devastator pe care încearcă să-l transfere unei „seducătoare absenţe”. Poemele sale alcătuiesc un şir autodevorator de aprehendări ale fiinţei, îndreptându-se, ineluctabil, către dimensiunea poemului nescris. Poetul îşi spune zilnic „rugăciunea descompunerii”, presimţind că nimic nu se mai poate spune doar prin cuvinte. Gustul amar al inutilităţii este accentuat şi de „copilăria lăsată în braţele ierbii”, de „copilăria pe care tot o trimite la cerşit”.

Chiar dacă poemele autorului mai încearcă uneori să zboare, ele eu „aripi de ceară” sau „aripi subcutanate”, care zac în amorţire şi nu se mai deschid. Astfel, vibraţiile interioare, adică „toate aceste acorduri, ...cresc pe dinăuntru, până se transformă în cascada altui pustiu”, iar poetul cade pradă fatalităţii şi „lasă moartea să se gudure în propoziţie”. „Învins în bătălii fără nici un strop de sânge”, el simte cum „putregaiul absenţelor naşte încă vedenii”. Aceste vedenii, transpuse în poeme abisale, ajung să fie, pentru cititorul potrivit, o provocare a sensibilităţii şi a imaginarului.

Poetul orădean Ioan F. Pop scrie o poezie pe care puţini o pot pătrunde în toate articulaţiile ei metafizice, în toate itinerariile ei simbolice. Iar dacă îi intuiesc sensurile, refuză să o descopere, să o asimileze, căci undeva, în străfundurile fiinţei, poate produce ravagii. E ca şi cum l-ai citi pe Emil Cioran, devenit poet într-o altă viaţă sau într-o altă dimensiune a existenţei, şi te-ai lăsa din nou corupt şi cotropit de obsesiile sale. Cu ultimele puteri, ai plânge, nerezistând tragismului atât de lucid şi de convingător, pe care ai încercat să-l anihilezi cu cele mai optimiste argumente şi trăiri.

Personal, mi-aş dori ca Ioan F. Pop să aibă revelaţia unei scântei rupte din lumina izbăvitoare a poeticităţii, astfel încât surâsul poemelor sale să nu fie doar unul autoironic, aneantizator. Însă, orice s-ar întâmpla, poezia lui are formidabila calitate de a ne face să tolerăm mai uşor toate abisurile interioare despre care ne este atât de teamă să vorbim.

sursa: revista Luceafărul de dimineaţă