Incontestabil, cele mai miraculoase fenomene lumești s-au născut din suferință.
Spre exemplu Învierea lui Iisus Hristos înfăptuită din suferință, pentru a deveni mântuitorul lumii, a fiecărui om. Biserica lui Hristos și Tatălui ceresc a fost construită din suferința a sute de mii de apostoli, ucenici, preoți ai lui Hristos, care au ales să meargă pe urmele lui- cele ale iluminării, ale sfințeniei, ale înălțării, ale îndumnezeirii.
Amintesc pe câțiva din Sfinții Părinți- preoți români dăruiți lui Hristos care au avut foarte mult de suferit în timpul dictaturii securității comuniste care au fost privați de libertate, aruncați în închisorile comuniste; Părintele Galeriu, Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Arsenie Boca, Părintele călugăr Nicolae Steinhardth, Părintele Bartolomeu Anania și foarte mulți alții mai exact peste cinci sute de preoți au sfârșit în suferință groaznică sub dictatura comunistă exterminatoare.
Suferința mai mult decât bucuria este mai valoroasă decât o mină de aur, mai expresivă mai concludentă în procesul de evoluție.
Biblia, Sfânta Scriptură, este o carte închinată în întregime suferinței, din ea s-au inspirat toți oamenii care au vrut să cunoască o autentică evoluție spirituală, au vrut să urmeze cu gândul cu cuvântul cu fapta învățăturile lui Iisus Hristos și ale apostolilor.
Da, suferința este un process de iluminare, de sfințenie, dacă omul nu părăsește frecvența iubirii necondiționate divină.
Suferința fizică este mai puțin semnificativă decât suferința sufletului, întrucât sufletul preia toate stările lumii înconjurătoare aflate în suferință, și le procesează la modul autentic, personal.
Suferința nu trebuie considerată o consecință a păcatelor, dimpotrivă este o determinare a iubirii de semeni, de natură, de divinitate, de univers, este o formă de devotement, de dăruire cu psihic, suflet și spirit.
Chiar și Dumnezeu trece prin procesul de suferință, empatizând cu oamenii aflați în suferință, dar este și bucuros pentru că suferința duce la cea mai mare fericire existentă în Univers, Sfințenia. Nici o lacrimă a omului aflat în suferință nu trece neobservată de Tatăl Ceresc, de aceea ne-a pus la dispoziție ghizii spirituali care ne pot ajuta să trecem mai ușor prin suferință. Este necesar doar să-i invocăm prin intermediul unei rugăciuni, că ei vor veni și vor estompa suferința cu putere primită de la Tatăl Ceresc.
Dar chiar rugăciunea poate fi balsam pentru suflet și psihic, poate diminua suferința.
Suferința se poate compara cu urcatul unui munte cu pante abrupte, care solicită până la durere toți mușchii corpului, dar când omul ajunge în vârf intervine marea bucurie, întervine sentimentul de victorie, care nu poate fi asemnuit cu nici o bogăție lumească, materială.
Sufletul ca și psihicul chiar urcă Golgota suferinței cu crucea grea în spate, știind că în vârf este așteptat de Iisus Hristos, mântuitorul.
Urcușul prin suferință îl face conștiința inferioară până la Eul Superior, care este omologul lui Iisis Hristos.
În tot acest proces al suferinței omul nu trebuie să se înrăiască, să își piardă credința în Tatăl Ceresc, să rămână demn fidel învățăturilor hristice.
Nici un om nu primește o cruce a destinului într-atât de grea încât este imposibil de dus, de urcat golgota existențială.
Cu alte cuvinte procesul suferinței reprezintă înțelepciune înaltă, loialitate față de Tatăl Ceresc și față de Hristos.
Marele filosof Emil Cioran spune în cartea – pe culmile disperării - nu sufletul omului suferă ci lumea adunată în el, acest citat este de referință asupra acestui subiect abordat de mine în acest eseu.
Nu poate fi descrisă suferința lui Emil Cioran nevoit să trăiască toată viața în exil, din cauza convingerilor sale ideologice care nu erau în concordanță cu politica regimului comunist.
A suferit pentru el dar cel mai mult a suferit pentru poporul român pe care l-a iubit , pe care l-a purtat în suflet și spirit și căruia i-a dedicat întreaga sa operă impresionantă.
Este o înțeleaptă deducție a faptului că Dumnezeu Tatăl suferă în măsura în care suferă lumea creată în sufletului lui.
Emil Cioran mai spune- tot ce am mai bun în mine se datorează suferinței, nu o iubesc dar nici nu o condamn.
Marele filosof Petre Țuțea a fost condamnat de regimul comunist la ani mulți de închisoare pentru convingerile lui cu tentă religioasă, după ce a fost eliberat a continuat să scrie lucrări cu tematici teozofice , a fost foarte grea crucea lui dar i-a rămas fidel până la moarte lui Isus Hristos și poporului român pe care l-a slujit ca om al cuvântului dăruit, idealist, pacifist.
Filosoful Mircea Eliade a fost de asemeni nevoit să plece în exil de groaza regimului comunist, convingerile lui nu erau aliniate comunismului dictatorial.
Filosoful german Friedrich Nietzsche spune- calitatea unui om poate fi estimată după cantitatea de suferință pe care o suportă.
Tot Nietzsche spune - suferința este un învățător, dar nimeni nu vrea să îi fie elev, astfel că omul va încerca să scape de suferință folosindu-se de cel mai mic cuantum de inteligență.
Nu toți oamenii sunt chemați de Hristos să sufere alături de el pentru lumea aceasta plină de vicisitudini, de suferință.
În concluzie Dumnezeu Tatăl i-a dat omului ales suferința- singura cale spre sfințenie, dar i-a dat și puterea și curajul de a trece cu succes prin ea.