Este bun poemul "Vară pe trecute", de poeta Ottilia Ardeleanu. Nu de înrămat. Cam sumbru. Remarc scepticismul alegerii de sus a adevăraților poeți (a realelor poete) în prima strofă. "Frunza mitică" e laurul.
Laurii n-ar fi dați oricui. Nu înțeleg ce legătură ar avea "fructul" cu laurii, pentru că toți scriitorii produc roade textuale. Or fi și unii fără roade, neroditori.

Ironie multă în a doua strofă, despre Eva, care mai "continuă ademenirile" și Adam catalogat a fi "fraier". Nu comentez acest lucru, pentru că nu-l înțeleg. Mai trebuie să treacă timp să devin și eu așa, mai "fraier", nu mai înțelept, cum s-ar cuveni. Eu când mi-am ales adevărata Evă nu am fost fraier.

În a treia strofă e faină imaginea mării care poate a răpit prea multe vieți omenești. O ființă killer. Mă mir totuși că numai acest lucru este reținut despre mare de către cineva. Nu ne gândim mereu la cei înecați în mare.

Strofa a patra (distih) este de-o mare simplitate, o interogație retorică verdict moralizator: "ce știm noi decât să spoim cu nămol/ suflete credule".

Brusc, surprinde cititorii un carnavalesc al jocului divinității cu viețile oamenilor, în ultima strofă: "hai aruncați cu pietre prețioase/ Dumnezeu își face de cap/ se amuză". Nu înțelegem de ce să se arunce "pietrele prețioase", sau în ce, spre ce.

Complexitate tematică. Cred că este un poem de contemplare și meditație foarte pesimistă. Nu-l poate considera nimeni... artă poetică.