Din perspectiva iubirii, suferința e o combinație între trădare, infidelitate, gelozie, dispreț și îndoială, suferința este mesagerul ce aduce non-iubirea în omul ce a crezut în iubire și acum este devastat de suferință.
Din perspectiva urii, suferința e manifestarea violentă, în omul ce are ca reper în viață ura, a negativului, luând amploare într-o inflație de resentimente cu miez de discordii, invidii și perfidii.
Din punctul de vedere al omului credincios, suferința e o blasfemie, un sacrilegiu și o anatemă, descinsă din infern în om, pângărește religia și are efecte punitive.
Dacă divinul convertește suferința într-o substanță sacră, omul eliberat de suferință se crede mântuit.
Din punctul de vedere al omului fericit, suferința e un non-sens, ceva abstract, ilogic, se încuibează într-un 0 din care nu poate ieși atâta timp cât omul este fericit.
Din punctul de vedere al unui om debil, suferința e o anomalie a psihicului care nu se poate scutura de erori, distorsionări și labilitate, se încarcă cu acestea și atârnă greu în spațiul minții, cu conștiința obnubilată de disfuncționalitățile psihice, căci suferința își extrage forța maladivă și patologică din haosul gândurilor.
Din punctul de vedere al unui om înfășurat în plâns ca într-o aură nefastă, suferința este cauza lacrimilor fecunde, care impregnează sufletul cu slăbiciuni, neputințe și amărăciuni. Râsul prefăcut de suferință în grimasă și rictus, este exilat pe insula tristeții fertile.
Din perspectiva timpului, suferința se întinde pe o arie temporală nedeterminată, și pe un areal uman și cosmic, se amplifică, însă când ajunge în apropierea lui Dumnezeu, a infinitului și a veșniciei, se dezintegrează și devine praf cosmic.
Din perspectiva luminii, suferința are forma tenebrelor și consistența întunecimii, care este sursa chinurilor și pătimirilor, căci suferința manifestă idiosincrazii la lumină, fiind de natură demonică, și atunci iradierea ei cu laserul luminii o pulverizează în neantul care a încercat fără succes împreună cu suferința să colonizeze sufletele oamenilor.
Dacă suferința ar avea în miezul ei nimicul, i-am dizolva doar învelișul, ar rămâne miezul din care ar țâșni nimicul, multiplicându-se în 0-urile care nu au aderență la viața ce este creată și răspunde pozitiv la 1, și astfel 0-urile se transplantează în nefiind.
Dacă suferința ar avea în miezul ei totul, am inversa-o, astfel încât suferința ar ajunge în interior, înconjurată din toate părțile de tot, ce ar apăsa-o cu greutatea universului și ar strivi-o.