Destinul face ca să trăim într-o lume pestriță, într-un spațiu restrâns, într-o atmosferă sufocantă, într-o mentalitate redusă, în incertitudini și dezechilibru. De multe ori, viața omului este trasată între repere fixe, fără posibilitatea depășirii acestora, motiv pentru care devine incredibil de suportat. Deși „omul este măsura tuturor lucrurilor”, el este constrâns de vicisitudinile vieții. Despre condiția femeii în familie și în societate aflu sunând la ușa apartamentului 3.
Angela este poeta care prin scris caută, cercetează și descoperă acel cifru al vieții. Ce poate fi pus la păstrare, în mai mare siguranță, decât multitudinea detaliilor cotidiene: să ai unde să deretici, să ai grijă de familie, să faci menajul, piața etc. Devine un ritual mecanicizat, robotizat. Fiecare zi seamănă perfect cu precedenta, cu următoarea. Viața este o repetitio a acelorași lucruri, activități, interese, trăiri care conduc la plafonare, la resemnare, la abdicare uneori. Un cerc vicios închis din care scapă, dacă mai poți!
Cuvintele autoarei sunt la îndemână, dar încărcate de subtilități, de o emoție temperată, parcă anume controlată de un bun-simț covârșitor, care nu lasă prea mult să se vadă înafara sinelui unde se simte adevărata durere pentru că războiul se dă înlăuntru, provocat de ceea ce se întâmplă dincolo de ferestrele ființei prin care ochii văd totul. Ea arată fațeta cea de toate zilele a vieții în care femeia are ocupații casnice, indiferent de aspirații, are obligații și îndatoriri, locul ei este bine știut și dacă ar vrea să dețină o funcție, aceasta ar fi cu siguranță fiecare dintre: frecatul podelei și al adâncului firii/série noire ou grise, spălări de vase, dereticat/ repetitio. Ea trebuie să poarte șorțuri pe talie, haine ale iubirii umilinței/ série noire ou grise. Lecturile printre cepe rumene se opresc tocmai în cartea bucatelor pururi zglobie/ série noire ou grise. În poemele sale ironia fierbe la foc iute, aburii acesteia răspândesc mirosul unei vieți care nu are vreme de râncezit. Rolul femeii în societate este important având în vedere că se rezumă la a mânca, a face ordine, a deretica, a împacheta, a dezinfecta... Ea trebuie să ajusteze totul, într-un ritm infernal: hrana, grija față de familie, cheltuielile, relațiile cu vecinii etc.
Interesantă este comparația pe care o face între constrângerile și siguranța vieții cu precarele condiții asigurate de transportul în comun: doldora de suflete autobuze poticnite/ tocmindu-se cu gesturile șoferului care/ frânează/ anapoda papă semințe scuipă/ ne rânduiește ca pe niște cartofi/ într-un sac fără fund/.../prin geamul aburit abia se mai vede/ lumea de-afară/ nici acolo nu-i viața ușoară îmi spun/ visează.
Angela este poeta care administrează pastile de umor, picătura chinezească a rânduielilor umane care situează femeia pe locul venit din întunericul istoriei. Personajele ei sunt luate din realitatea imediată, fac parte din viața tuturor: șoferul, controlorul, gospodina, mama și copilul.
În versurile Angelei există o puternică paralelă între cele două spații, cel interior și cel exterior, reprezentativă în poezia visează, în care compară înghesuiala din autobuz cu zbuciumul străzii, respectiv al vieții, din afara lui, neputând să-și răspundă care este mai suportabil.
Femeia, laitmotiv și centrul universului poetic din acest volum, oricât de atrăgătoare, de gingașă ar fi, este impregnată de mirosul bucătăriei - acest templu al menajului, mirosul acela vanilat care pare a îndulci condiția ei în familie și în societate. Avem, aici, portretul bref al acesteia: femeia liberă seducătoare și vanilată/ schiță de portret.
Prietenul gata de zbor, cuvântul, este singura alinare, este acel altceva în care femeia se mai poate retrage în răgazuri scurte, între două treburi casnice obligatorii. Aceste frunze vorbitoare care se învârtejesc în aerul nădejdii, printre nervii migăloși/... în scrisorile ruginite prin ploi/ dorm legate la spate cuvintele/ inutila lor penitență/ oaspeții fiecărei silabe/ sunt vânătorii păsării blânde/ sufletul meu/ mă destăinui. / ultimul zbor
Portretul femeii casnice este inteligent construit, din serii scurte de versuri, ici-colo, reprezentative pentru chipul și asemănarea ei cu femeile tuturor timpurilor, devenind aproape prototip. (Auto)portretul femeii este zugrăvit în manieră clasică, în deplină concordanță cu starea de spirit, în culori terne pe alocuri luminate de câte o tentă de speranță. Voi exemplifica: port încet sacoșa cu pâine rotundă/ limbile ceasului meu o lingură mare/ și mică-n/ tăcerea și frica sublime/... / trec rufe și vase și gânduri de aur/ rotindu-le într-o singură lacrimă lungă/cât încă.
Despre umilință, resemnare, singurătate, monotonie și încercarea de a se elibera de acestea ne vorbește poeta, din unghiul său, din spațiul în care trăiește și care se strâmtează, o strânge și o sugrumă până ce vorbele îi rămân în gât camarade cu o lacrimă lungă.
În cotidianul infernal, femeia încă mai poartă un zâmbet, acela care maschează urmele unei vieți dure, agitate și neguroase: când voi călca hotărât/ voi dezveli frumusețea și felul deschis/ în care pot să mă mișc să surâd/ dezbrăcată de lacrimi/ voi privi în oglindă/ tulburând imprudent toate culorile/ sângelui/ râul liber care mâ visează/ și cheamă de mult/ să surâd. Știind că viața pune stăpânire peste tot, femeia își impune un simplu zâmbet, fragil, ca simbol al izbânzii peste toate greutățile și al afișării unei timide feminități. Volumul în sine este reprezentantul feminității! Este un fel de comedia umană balzaciană, aducând în prim-plan rolul femeii în viața cea de toate zilele, condiția ei încă neconsolidată în societate, tonul fiind unul alto, acut, de o fină ironie.
Poeta vorbește despre specia de femeie cu ochii triști, despre bucătăriile strâmte, despre florile de sânge-ale genunchilor care au brăzdat podele amețitoare ale melancoliei/ ton. Curge laptele crud al poemului/ ce altceva să manânc/ fiat lux
Despre statutul economico-social al femeii se grăbește să observe că: azi bat și singure-un cui în perete/ mai celibatare independente/ pasiunea arde orice vârstă/ statut. Poate că femeia are și ea dorințe, chiar fără mari pretenții: îmi doresc să trăiesc mai aproape de natură/ în sânul și în ritmul ei ce să zic/ fără griji ori constrângdrile civilizației/ .../ mi-e foame de cântec și-mi cânt/ .../ sper să trâiesco mie și una de vieți fabuloase/ în undeld câtorva raiuri albastre/ unde luminează poeme cu sau fără cuvinte/ vară 1981.
Puțin timp sieși, tot timpul celorlalți, așa este ea, organizatoarea acestui timp care îi pune căpăstru: bărbatul copilul piureul rufe-n/ clădirea acelorași palme subțiri/ .../ înc-un ciorap de îmbrăcat/ laptele dă și el în foc/ copilul nu-l trezi prea brutal/ să-i pară de zahăr căminul nr. 53/ ghetuțele sacoșa cu cărți bluzița/ șifonată fierul de călcat iar stricat/ ce poticnit mi-e destinul/ mai ales diminețile-n clipe de-asalt/ mestecându-mă precum caii asudați/ din mâna stăpânului fânul/ organizarea.
Femeia este viguroasă, rezistentă la intemperiile vieții, este o femeie cu plase, cu umerii tari/ mărșăluind cu-atâta demnă răbdare/ strada cosmos
Este femeia antisentimentală și nestânjenitoare, care își calcă pe sufletul incandescent: mă rog să rămân totuși cât mai terestră/ din dureri și contraste mă umanizez/ mă vindecce orice orgolii/ .../ cu alte cuvinte sunt și eu om/ poetul este un om/ poetul om
Femeia aceasta își generează singură un univers al ei, un univers cosmic al viselor, un univers al poeziei. Dreptul ei la fericire este oscilant între soare și nori, între curioase furtuni și senin/ din stele poemul
Cuvintele, combinațiile acestora se înscriu într-un joc umoristic bine gândit, în momente sinusoidale de râs și de plâns: țara genunchilor când liberă/ când captivă, șira spinării orașului/ vlaga-i monumentală, leșia progresului, port povara/ un cuib de ciment/ inima rândunică de praf etc.
Dacă primul capitol se numește madame bovary votre fidèle et savante lectrice și ne trimite în țara lui Flaubert și a lui Balzac, cel de-al doilea și ultimul revine pe plaiurile natale, numindu-se atât de simplu: scara b apartament 3. Vasăzică, poeta nu se poate separa de niciuna dintre țările față de care se simte legată.
Femeia din acest capitol este prezentată în ambientul casnic. Are mirosul mâncării/ aburinde pe masă. Este mama, eroina, pedagoga, amanta, purtătoarea grijii pentru ființele care o înconjoară, pentru lucrurile și treburile care trebuie duse la bun sfârșit, pentru traiul zilnic, obișnuit. De aceea, își concepe biletul zilnic, cel care devine o listă din ce în ce mai mare și mai împovorătoare. Programează, ordonează, corectează, retușează, șterge urmele disconfortului familial. Toate acestea sunt foarte sugestiv exprimate în poezia biletul de pe masă.
În puținele momente de respiro, femeia îmbracă onirismul ca pe o rochie de sărbătoare: trupul se așterne spre vis/... /mută gânduri din loc/ cearcănele, se întâlnește cu oameni totopiți, somnolenți, într-o oboseală cumplită care-i asediază trupul, în loc de o dragoste mult dorită. / cer deschis.
Femeia descrisă de poetă este una înjosită, neacceptată la nivel intelectual, căreia i se poate trânti în față fără nicio mustrare de conștiință: ce dacă ai carte (cu alte cuvinte:/ proasto!)/ cam la fel mi-a zis odată și tanti/ analfabeta-n carne și oase/ când o durea capul de casnică/ fiindcă o deranjau glasurile copiilor/.../ am plecat instinctiv capul între umeri/ acestea fiind spuse a trântit cu îndemânare/ ușa apartamentului/ nu am avut și nici n-am vrut/ cu ce să mai lupt prin culoarele spaimelor mele/ unde-mi pierd răbdarea încrederea/ proasto
Un alt aspect privind femeia descrisă în acest volum este acela al ignorării de sine, al petrecerii oniricului cu ochii închiși. Femeia se visează iubită, dorită. Doar când închide ochii spre imaginare gândește că ar putea fi și ea un pic iubită, mângâiată, răsfățată: ce complicată mecanica surâsului/ cu care râspândesc garanția/ că nu sunt absentă/ îmi privesc degetele învelite-n/ pielița coclită a singurătății/ ca orice garnitură/ dintre cartofi - un fel de absenteism din propria viață pe care îl pregătește în uleiul rânced al singurătății.
De o blândețe inexplicabilă chiar sieși, femeia este simbolul neliniștii, este limba rginită a tristeții, caută întruna gest de înțelegere, caută să explice că și ea duce în sine un mare bagaj de emoții, sentimente, dorințe și că este vie. Are nevoie de atenție și de trucuri personale pentru a putea răzbate printre umilințe, desconsiderație, tratamente deplorabile, monotonia situării în același spațiu domestic rezervat anume de atâtea treburi și nevoi. Ea poate iubi cu adevărat, cu ardoare, poate fi bună, poate avea curaj, se poate entuziasma, poate să râdă cu toată ființa ei, poate îmbrăca rochii vaporoase nu numai șorțuri îmbibate cu aburii mâncării, își poate dori orice, chiar și moartea și câte nu ar mai putea face dacă nu ar fi devenit sluga singurătății, dacă nu ar fi obosit de atâta trudă, de apăsarea cotidianului. Un lucru e cert: nu va capitula nici în războiul cu sine, nici în cel cu viața: ... prea tânără încă prea luminoasă/ să capitulez/ eu o femeie
De parcă ar conștientiza că pe ea se bazează întregul univers, afirmă hotărât, dar și vădit amar: sunt femeie am îndatoriri / frica, recunoscând că nu mai poate ieși din cercul vicios al singurătății și al nefericirii. Fiecare zi începe infernal, cu hainele trase în grabă/ cu-ntunecimile-n cap /, ritmul este allegro: eu mă strecor neobservată și cenușăreasă/ mai luminoasă mai întunecată/ gospodină amatoare greu încercată / allegro.
Femeia suportă toate ingredientele unsuroase ale vieții de interior, dar și pe cele de exterior: zgomotul străzii, al locatarilor, vânzoleala, telefoanele, vecinii, hărmălaia copiilor din cartier, reprezentanții administrației veniți pentru adunarea dărilor etc.: sperii cu mutra asta buimacă oglinda/ administratorul/ și pe cei veniți să strângă bani hotârâți/ de lumină de apă de gaze de viață de moarte/ allegro
Acest mod alert de viață o descumpănește, speranța într-o altfel de viață este o pasăre naivă/ cogito
Autoarea ne servește titluri scurte, ferme, reprezentative conținutului de un umor acerb în care dezechilibrele se acutizează nereușind totuși să destabilizeze punctul de rezistență al femeii-erou: muncitorul, proasto, documentare, cogito, condiție, rug, organizarea, visează, rugă, statut, frica, viața, terapie, epistola.
N-am nicio strategie față de ravagiile/ sufletești - spune poeta în epistola. Ea însăși caută terapii de vindecare sufletească după mintea proprie: cauți un suflet în jur într-un vis într-o carte/ pagini proeminente ți-arată/ cum să mai ieși din nevoi/ anemii astenii de sezon zbor caligrafic prin foi/ realitatea fierbe până te-apasă/ terapie.
Poezia Angelei este mataforică, originalitatea constă în potrivirea termenilor astfel încât efectul să fie imediat, acut, de un contrast ridicat astfel încât umbrele existențiale să pice din unghiuri intuitive în lumina ștearsă a speranței, să evidențieze stări deplorabile, nemulțumirea, revolta interioare: mătura cu coadă a melancoliei, oglinda tristeții, trupul mânuit de fisuri/ terapie; războinice pleoapele-n sângele meu/ cu o mie de capete/ ce ceață de neam între umerii tăi/ post festum; de multe întinderi de ore mă scutur, ursuza zgură de lună / crepuscul; lujerul poeziei duce la tăișul gloriei, frâu-desfrâul emoției, nuielele sângelui, lumina vulgară a minciunii / complot; copiii cartierului de ciment/ viața; soarele îngândurat al cuvintelor / cer deschis.
Unele expresii sunt preluate, în format poetic, din proverbe, ca de exemplu: ce covor ai ca să-ți spun cine ești/ viața.
Vocabularul folosit de autoare este expresiv și conotativ, aproape că aș zice rezervat statutului de femeie: bătătorul de covoare, alimentare, oceanul de îndatoriri, frecatul podelei și-al adâncului firii, rumene vise, bucălate speranțe, nervii mei migăloși, zborul cuvântului veșnică frunză, crudă văpaia inimii-n floare, așteptări încăpățânate, raftul speranței la fel de curat, cercul ostil al singurătății, trecerea și frica sublime, în scrisorile ruginite de ploi/ dorm legate la spate cuvintele.
Tot volumul este străbătut de cuvinte-cheie, de cuvinte cu rezonanță tematică: scrisori, epistole, timbru, bilețel, singurătate,spaimă, frică, așteptare, tristețe, speranță, aripi, păsări, lumină, întuneric, umăr, foame, guri, cuvânt, eul, sânge, podele, genunchi etc, reliefând prin contrast ori paralelism ori suprapunere/ juxtapunere de stări/ situații/ momente o multitudine de caractere și caracteristici existențiale, precum: vanitate, umilință, melancolie, visare, dezamăgire, speranță, dorință, dor.
Mai sunt și alte cuvinte care caracterizdază femeia de la scara b apartament 3: răni, frig, obraz, amintiri, iluzii, oglindă,fereastră, chipul șters al iubirii, tot ceea ce constituie mediul personal și social, tot ceea ce constituie trăiri personale.
Neînsemnătatea, anonimatul sunt marcate prin expresii subtile: oarecarele meu nesfârșit / frica, dar cel mai pronunțat, în poezia muncitorul în care autoarea desăvârșește chipul omului obișnuit: omul acesta albit s-a spetit cu munca/ femeia îi toarnă ciorba caldă/ ultima promoție casnică/.../ bea niște vin o poșircă altă voce alte gânduri/ repară clanța stricată/ bâjbâie-n ziarul local adoarme pe loc/ somn mereu greu/ acoperit pe față de cifre noi legi/ anunturi familiale/ și banalii ochelari/ peste ridurile frunții / muncitorul.
“Nu cred decât în virtutea trecută prin toate bătăliile vieții” – spunea Octavian Paler, și cred că asta este amprenta volumului Angelei în centrul căruia femeia obișnuită, marginalizată, singură cu problemele ei este, de fapt, o învingătoare!


Ottilia ARDELEANU, 21 iunie 2016, Năvodari