DOUÃ INIMI BÃTÂND PE ACELAȘI PORTATIV

- Un dialog poetic între Ion Vanghele și Manuela Cerasela Jerlăianu -

În literatura română și universală există puține cazuri când doi poeți iau decizia să publice împreună o carte de versuri sau să dialogheze unul cu altul în strofe rimate sau numai ritmate. Cel mai cunoscut exemplu de acest fel, la noi, sunt poeziile erotice adresate de Mihai Eminescu iubitei sale Veronica Micle, care i-a răspuns totdeauna cu aceeași iubire sinceră și cu aceea drăgălășenie impresionantă, în strofe frumos versificate. La fel de cunoscută este colaborarea dintre poeții Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel. Ei au scos împreună o carte cuprinzând poezii pe teme diverse, dar semnată cu un pseudonim unic, A. Mirea, pe care au intitulat-o "Caleidoscopul lui A. Mirea”. Respectiva apariție, la început, i-a uimit pe toți, deoarece nimeni nu auzise de acest "nou poet" și talentat trubadur romantic. În zilele noastre doi poeți suceveni, Alexandru Stan și Florin Iulian Foca, au publicat o carte de versuri, "Cuvintele", care vedem că se bucură de aprecieri critice. Dacă vorbim de literatura universală, un mare succes l-a avut volumul de poeme "Atlas", publicat în 1984 de marele poet argentinian Jorge Luis Borges împreună cu iubita sa Maria Kodama cu care mai târziu se va și căsători.
Nu știu dacă autorii cărții de față, intitulată "Ce este iubirea?", i-au citit pe antecesorii lor citați mai sus, dar după ce le-am survolat cu privirea rândurile frumoaselor lor poeme, atât Ion Vanghele, cât și Manuela Cerasela Jerlăianu, pot fi mândri că sunt primii poeți români care au reușit, în premieră pentru literatura română, să ne pună la dispoziție un dialog poetic vast. Asemenea dialoguri s-ar putea continua la nesfârșit, cu niște mărturii erotice decente și captivante, în care toți cititorii lor se vor regăsi mai mult sau mai puțin.
Luat în ansamblul lui, volumul pare o unitate, prin tematica dezbătută și prin sinceritatea mărturisirilor reciproce, căci importanta temă dezbătută este măreția și bucuriile dragostei, cu toate suișurile și coborâșurile ei... Deocamdată nu s-a inventat un cântar special de măsurare exactă a sentimentelor umane, dar fiecare din acești doi autori originali se străduiește să și le exteriorizeze cât mai convingător cu putință, prin căutarea imaginilor celor mai potrivite, prin asamblarea lor, iar noi, în calitate de cititori, vrând-nevrând, devenim arbitrii eleganței și ne trezim că le dăm dreptate și calificative egalitare ambilor poeți...
Când începem să citim cartea lor, descoperim, încă din primele pagini, că Ion Vanghele ne apare ca un poet integru, ca un trubadur modern, galant, chiar deosebit de manierat, meditativ, oarecum fantast, melancolic uneori, sincer și jubilativ alteori, fără a pune eșecurile la inimă, jonglând cu ușurință cu imagini inedite, cu fraze surprinzător de șocante prin noutatea lor aproape stranie:

Între noi nebunia înflorește latent,
Dă-mi cafeaua aceea și pachetul de Kent,
Fumu-ncet se ridică ca un cântec postum,
Este marți și afară noaptea macină scrum...

În unele poeme el face notă separată afișîndu-se cu tonuri romantice sau folosind metafore pline de entuziasm euforic, sărbătorești și ludice totodată:

Ești perla ce-a adus-o marea,
Pe plajă care joac-acum în foc
Și simt în palme dulce exaltarea,
Când te sărut și-n dorul meu te-ngrop.

Mă pierd în ochi ca-ntr-un senin de ape,
În glasul tău, ca îngerii în cer
Și vreau mereu ca să te simt aproape,
Să nu mai trec prin veșnicii stingher.

Iarăși te chem cu sunete de flaut,
În zorii zilei și în asfințit,
Cu dorul când mă pierd ca să te caut,
Într-un oraș ce curge nesfârșit.
(Ești perla)

Manuela, la rândul ei, tot o foarte talentată poetă, se exprimă, în schimb, cu acorduri mai discrete, de falsă indiferență, cu rafale de crivăț sentimental ce alternează de la rece la cald, lăsându-și la vedere, în final, sufletul bogat, plin de dorințe, fiindcă și-l diseacă cu multă sinceritate și bucurie în fața noastră. Reproșurile și rezervele ei echivalează cu două chemări, iar atențiilor primite le răspunde cu mult entuziasm:

O ! Ce frumos mi-ai scris de astă dată !
Se îneacă în val umilu-mi vers,
Băiete, am privirea întristată,
Însă iubirea, mă ridică-n univers.

Potecile îmi ascultă simțirea,
Când luna zace albă sus în munte
Și nu-nțelege de-unde întețirea,
Acestor întonări de cor oculte!

Să ne iubim la fel ca până azi,
Este un vis crestat pentru altoi,
Tu de iubirea mea să arzi,
Iar eu să ard mereu de amândoi.
(Ce frumos mi-ai scris !)

Nu numai noutatea tandemului, dar și modicitatea acestei opere bivalente atrage luarea aminte a cititorului. Nu odată constatăm că ambii se feresc de excese de exteriorizare deschisă a sentimentelor pe care le închid ca taine intime în vibrațiile sufletului lor, deși trăiesc un simțământ de teribilă dorință de a fi clar înțeles unul de celălalt în sinceritatea declarațiilor ce și le fac reciproc:

De fericire trupu-mi arde,
Cu toate astea mă simt trist,
Când cerul plin de îngeri cade,
Și nu mai știu de ce exist.

Ne prelungim doi orbi într-altul,
Cu aripi rupte azvârlind,
Umplând cu dorul tot înaltul,
Aceeași moarte risipind.
(Nu e întâmplare)

Indiferent de momentele trecătoare de îndoială și tristețe, lirismul fiecăruia are totdeauna o notă optimistă:

Iubitule, nu înțeleg ce spui
Dar fericirea, azi am întâlnit!
E vina ta sau nu știu eu a cui,
Însă iubirea ta m-a împlinit.
(Iubitule)

Totdeauna cei doi poeți invocă adevărurile simple ale iubirii fără tergiversări, fără patetism, dar recurg la imagini verbale clasice sau ușor suprarealiste, însă realitatea vine cu argumente materiale tot mai vizibile, tot mai convingătoare, probând că nu este vorba de simple simțăminte trecătoare, ci de trăiri fierbinți și de durată:

Noi ne-am iubit răpuși de vânt,
Cerând din armonie,
Iubirea noastră va fi cânt,
Sau dans pe veșnicie.
(Și ne-am iubit)

Uneori ne vine să credem că întrebările fără răspuns sunt, la ambii, cu delicatețe evitate, crescând marja de încredere și fidelitate. Sensul polemic, rareori ironic, al dialogului este destul de perceptibil, dar atitudinea de preludii voalate nu este nouă, ci plină de decență, iar în această privință autorii se arată deosebit de inventivi. Limbajul fiecăruia este plăcut, cu inflexiuni de cantilene bine dozate sonor. Întâlnim pe fiecare pagină numeroase și frumoase figuri de stil. Sunt zeci și zeci. Citez câteva, la întâmplare: în iubire se cască vechiul maelstrom..., veștede urme de vânt..., iubiri spânzurate de timp..., venericul nimb..., îngeri răpuși de poezie..., anotimpurile dănțuiau prin noi - și așa mai departe...
Toate poeziile din cartea aceasta, fără excepție, solicită din partea cititorului nu numai participarea lui spirituală, dar, pe nesimțite, îl face să-i vibreze și o parte a fizicului său interior, fără a fi nevoie să existe aluzii de erotism frivol ori de imagini negative explicite. Rămâne, desigur, întrebarea dacă procedeul acestui fel mai rar de dialog poetic va fi molipsitor și dacă va fi imitat și de alte cupluri poetice în viitor.
Experiența lansată de cei doi poeți seamănă cu o întrecere demonstrativă, în dorința de elevare a unui discurs poetic pe o temă plină de efuziuni suave, specifică și dominantă în lirica universală. Este, neîndoios, o experiență frumoasă care echivalează cu o proiecție în afară a simțămintelor intime și sincere, mai greu de a fi ținute în frâu. În final, acumulându-se, acestea s-au transformat treptat într-o impresionantă cascadă de strofe erotice inedite și de o evidentă valoare.
Poezia românească modernă avea, cu certitudine, nevoie și de un asemenea experiment bine venit.