poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2844 .



Discursul religios ca discurs specializat
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2014-09-03  |     | 



Ce ne îndreptățește să vorbim despre un stil (discurs) științific, respectiv beletristic în arie discursivă religioasă, paralele cu cele identificabile în câmp literar laic?



1. Discursul religios ca discurs specializat

Discuția care urmează va fi organizată în jurul conceptului de ‘discurs specializat’, o noțiune fundamentală în studiile de analiză a discursului, dar și de semiotică propriu-zisă.
Discursul religios, definit prin opoziție cu (sub)tipurile discursive subordonate sferei ontologico-culturale laice, este un discurs întreținut de o categorie aparte de emițători și de receptori, în condițiile valorificării specifice a anumitor funcții lingvistice.
Specificitatea discursului religios este discutată în literatura de profil, în egală măsură, și în relație cu obiectul cunoașterii (Dumnezeu), respectiv cu finalitatea acestei cunoașteri sau așa-numita „țintă ilocutorie” (mântuirea credincioșilor).
Un alt element particularizator este dat de „locul social”, concretizat în acest caz în mod esențial ca spațiu al Bisericii, acel context al actualizării unui dialog specific între credincios și Divinitate și implicit al definirii ființei umane din perspectiva relaționării sale cu dimensiunea sacră. Această comunicare de tip instituționalizat din cadrul Bisericii (o comunicare impusă și dirijată de un for dotat cu autoritate și putere de decizie) legitimează un discurs predominant prescriptiv și injonctiv. Enunțurile circumscrise unui astfel de „loc social” sunt expresia unor acte/ acțiuni de limbaj specifice (v., de pildă, actul spovedaniei, al pocăinței etc.), care compun, la rândul lor, un ritual socio-lingvistic (cu practici socio-lingvistice proprii).
Rezultă că discursul religios presupune performarea în conformitate cu legi semiotice specifice, mai exact în acord cu legi determinate de natura intrinsecă, imanentă a textului religios conceput ca entitate culturală. Aceste legi constituie, de fapt, o condiție sine qua non pentru „funcționarea” adecvată a textului elaborat în mediu cultural religios. Așa cum am avut ocazia de a remarca în mai multe rânduri, pe parcursul lucrării noastre, arhaicitatea este una dintre legile semiotice fundamentale (dacă nu, cea mai importantă) care guvernează „construcția”, dar și receptarea textului religios.
În temeiul unor considerente de acest gen, discursul religios va putea fi calificat drept discurs specializat, posibilitatea de identificare a unor mărci stilistico-discursive particulare, văzute ca trăsături tipologice, legitimând acest concept cu aplicare la domeniul literar religios.
Cum se manifestă însă specificitatea discursului religios cu referire concretă la subtipurile discursive incluse în discuția noastră? Cu alte cuvinte, care sunt mărcile specifice de definire a unui text (discurs) / stil științific, respectiv a unui text (discurs) / stil beletristic în câmp discursiv religios prin comparație cu aria discursivă laică? Mai mult, în ce termeni se stabilește relația dintre cele două subtipuri discursive (cum se raportează textul/ discursul științific la textul/ discursul beletristic și invers?), în varianta literară religioasă vs în varianta literară laică a limbii române? Sunt întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

1.1. Discursul științific în varianta literară religioasă vs discursul științific în varianta literară laică a limbii române (actuale)

Ca orice manual didactic, manualul catihetic presupune o semiotică didactică (în terminologia lui Peirce 1990). În această ordine de idei, textul de învățătură creștină (ortodoxă) a putut fi considerat, în economia lucrării noastre, drept ilustrativ pentru un tip aparte de manual de semiotică. Acest gen de valorizare se legitimează pe deplin în condițiile caracterizării discursului didactic – în perspectivă semiotică – drept activitate de reformulare a cunoștințelor, atât din punctul de vedere al emițătorului (transfer de cunoștințe), cât și al receptorului (învățarea, acumularea de cunoștințe).
Implicând o formă științifică de transmitere a ‘conținuturilor’ Sfintei Tradiții (Sfânta Predanie) și ale Sfintei Scripturi, manualul catihetic aparține în mod indubitabil categoriei discursurilor științifice.
Ca orice text științific, și textul catihetic presupune o ‘paradigmă culturală’, mai exact un model de practică științifică (teologică și didactică), care stă la baza instrucției unui grup disciplinar (în cazul de față, enoriașii creștini de cult ortodox în calitatea acestora de ucenici chemați să-și însușească sau să-și desăvârșească învățăturile creștine ortodoxe).
Catehismul recurge la strategii persuasive specifice (de exemplu, interogația ca modalitate eficientă de structurare a demersului demonstrativ), propune (cel mai adesea, prin apelul la voci autorizate în domeniu, textul bibic, respectiv scrierile patristice) o interpretare a diferitelor noțiuni/ pasaje din textul scripturistic și nu numai, își bazează demonstrația (argumentația) pe raționamente, judecăți de valoare, silogisme etc. Identificăm și la nivelul acestui câmp discursiv (religios) o retorică argumentativă-metafizică, care acționează prin intermediul principiului fascinației ideii și, implicit, o competență discursivă definibilă în termenii unei competențe argumentative. Am discutat aceste aspecte detaliat, referindu-ne mai exact la: etica argumentării, principiul argumentării gradate (argumentarea sintetică și analitică) , principiul prezentării separate a argumentelor, ‘vocea autorizată’ și judecățile de valoare ș.a.m.dep.
Textul/ discursul catihetic este unul dintre contextele propice actualizării așa-numitei scene filosofice, scenă a argumentării logice și retorice, o scenă... ideatică, loc de articulare a procesului gândirii. În concordanță cu exigențele unui text științific, conceptul de ‘adecvat’ își va subsuma altele, precum: idealul de claritate și de acuratețe, de inteligibilitate și de accesibilitate, de concizie etc., toate valorificate în conformitate cu principiile logicii și ale rațiunii. Toate acestea reprezintă fără îndoială elemente prin care textul didactic religios se apropie de orice text științific (didactic) elaborat în mediu cultural laic. Și, totuși, manualului didactic religios îi este specifică o anumită doză de incertitudine... impusă de substanța aparte care face obiectul specific de cunoaștere al cadrului discursiv religios, anume dimensiunea transcendentală și poziționarea subiectului uman în raport cu aceasta. În acest context, exactității cu care sunt prezentate conceptele, teoriile, definițiile etc., în câmp științific laic, îi corespunde o anume imprecizie, izvorâtă tocmai din ambiguitatea semantică specifică textului religios (ca text filosofic). Am vorbit în acest sens despre o reformulare discursivă imperfectă, care apare ca fiind firească în atari circumstanțe și care se cuvine, de fapt, a fi înțeleasă în relație nu numai cu complexitatea (semnificativă) remarcabilă a unei scrieri de obârșie divină, ci și cu capacitatea (semnificativă) limitată a instrumentului semiotic tipic uman (cuvântul sau gestul) de a acoperi sfera sacrului.
Aspectul semnalat și constituie, de altfel, unul dintre factorii responsabili pentru complinirea, în limitele cadrului didactic religios, a demersului argumentativ-rațional prin cel oratoric-stilistic. Câmpul discursiv didactic implică o anume specificitate a negocierii cu textul: în perspectivă (didactică) religioasă, obiectivul ‘docere’ devine tangibil nu numai prin forța argumentelor, ci și/ mai ales prin aceea a sentimentului (o particularizare a funcției jakobsoniene emotive/ expresive, prin „aplicarea” acesteia la... receptor), a credinței, generatoare – în condiții sepecifice – de revelație. Premisa gnoseologică esențială de la care se pornește în acest univers semiotic specific este concludentă pentru importanța capitală a factorului emoțional (credința ca dimensiune afectivă fundamentală a stării de religiozitate) în receptarea mesajului textului religios (creștin). Aspectul este subliniat inclusiv în contextul considerării locului ocupat de alți factori în definirea actului gnoseologic. Astfel, factorul cultural nu este relevant la modul absolut pentru instituirea dialogului ‘text (religios) – cititor’, cu alte cuvinte, un univers cultural (mai) limitat nu presupune în mod imperios un eșec propriu-zis în actul comunicării, după cum deținerea unui fond cultural remarcabil nu garantează la modul absolut un dialog impecabil la acest nivel. În primul caz, ‘dialogul’ între textul religios și cititorul (mediu) se stabilește, din perspectivă creștină, prin intermediul dimensiunii afective, căreia i se adaugă latura etică. Rezultă că în textul religios se stabilește un dialog mai intim cu cititorul, în orice caz mai puțin impersonal, comparativ cu textul laic.
Toate acestea sunt elemente care ne-au îndreptățit să vedem construirea textului didactic religios ca text centrat în mod esențial pe componenta afectivă. În acest context, am putea afirma că modul de ființare a sacrului este prin excelență unul metaforic (și avem în vedere structura figurativă, în speță metaforică, ca figură semantico-conceptuală emblematică), afirmație susținută de însăși natura intrinsecă a acestui univers semiotic-cultural, construit și ființând dincolo de granițele ‘obișnuitului’, ale ‘contingentului’. Abordarea figurativă corespunde, de fapt, perfect naturii semantice indefinite a textului sacru/ realității transcendentale, oferind o manieră originală și autentică de stabilire a dialogului cu Dumnezeu. De aceea am și vorbit despre o „alternativă stilistică” de abordare a Divinității. Proclamarea analogiei drept premisă și modalitate gnoseologică corespunde, de fapt, perfect rolului rezervat credinței în receptarea cognitivă a transcendentului; credința apare – cum spuneam – ca stare afectivă religioasă prin excelență, în consecință, și estetică-cognitivă. Așa-numitele figuri cu tâlc, structuri valorificate în special în temeiul unei funcții didactico-gnoseologice, prezintă relevanță pentru un tezaur semiotic cu totul și cu totul particular.
Dacă nota definitorie a textului didactic religios, comparativ cu manualul didactic elaborat sub auspicii laice, constă, deci, tocmai în valorificarea simultană și armonioasă/ necontradictorie a celor două tipuri de retorici, la antipod, manualul laic mizează în mod fundamental și chiar exclusiv pe cultivarea unui limbaj denotativ (monosemantic)-argumentativ, în calitate de instrument adecvat pentru transmiterea unor conținuturi specifice.
Complinirea demersului argumentativ-rațional printr-unul oratoric-stilistic se impune a fi înțeleasă, în egală măsură, și în condițiile unei intertextualități specifice, la rândul său tributară caracterului fundamental dogmatic al textului religios (fidelitatea desăvârșită față de un tezaur semiotic primar). Este semnificativ în acest context faptul că numărul metasememelor (tropilor) construite în mod independent în textul catihetic nu este foarte mare. Altfel spus, dimensiunea stilistică se dezvoltă în manualul catihetic – în mod esențial – prin subordonare față de ‘imaginarul’ unui text fondator, anterior, reprezentat prin literatura biblică, dar și cea patristică. Dincolo de a determina o clișeizare (dezestetizare) a câmpului discursiv religios, aceste aspecte (de... „discurs repetat”) sunt relevante mai degrabă pentru organicitatea (unitatea conceptuală și stilistică) particulară a textului religios ca univers semiotic autonom, delimitat prin raportare la alte sfere semiotice identificabile în speță în arie culturală laică. Continuitatea implică, așadar, în mod fundamental fidelitatea absolută față de un fond arhetipal de Semnificație, mai exact transmiterea mesajului divin fară nicio alterare de conținut. Această particularitate poate fi văzută, de asemenea, prin opoziție cu modul de structurare a aceluiași tip de discurs în sferă profană, nivel la care nu întotdeauna teoriile, conceptele etc. formulate, într-o etapă anterioară, sunt și acceptate ca atare, în acest context propunându-se, eventual, alți termeni, alte concepte, alte explicații, justificări, demersuri etc., uneori în opoziție flagrantă cu teoriile, teminologia etc. propuse anterior.
Unitatea stilistică remarcabilă a scrierilor religioase (ortodoxe) este evidentă și la nivelul figurilor de construcție, unele dintre ele mărturii nu numai ale unor fapte lingvistice arhaice (de continuitate lingvistică), ci și ale unor fapte stilistice, relevante pentru un profil stilistic aparte al textului religios. Se poate vorbi, prin urmare, nu numai despre o expresivitate semantică (metasememică), ci și despre o poeticitate sintactică. Menționăm în acest sens construcțiile tautologice și structurile intensive, regăsibile în egală măsură și în textul catihetic ortodox. În perspectivă semiotică, în limitele discursului catihetic, coordonarea sau juxtapunerea sinonimică joacă rolul unei reformulări; dacă la nivelul românei literare actuale, varianta laică, astfel de relaționări sintactice sunt condamnabile din perspectiva cultivării limbii, în textul religios structurile tautologice de acest gen se legitimează în virtutea contribuției lor la realizarea funcției empatice. Numeroasele exemple consemnate în manualul catihetic ortodox par a susține teoria coșeriană (Coșeriu 1994) privind suspendarea normei congruenței în favoarea normei adecvării. Astfel de tipare (ilustrative pentru așa-numita „insistență prin repetare”) constituie, cu alte cuvinte, un argument solid în favoarea specificității cadrului discursiv didactic religios. Astfel, o trăsătură admisă în studiile de specialitate drept caracteristică a stilului științific, anume concentrarea maximă a vocabularului, nu poate fi acceptată pentru definirea textului științific didactic în general (prin definiție, un substil redundant, al reformulărilor, adaosurilor, revenirilor...) și a celui religios în special.
Continuitatea (lecturii) nu este garantată decât în condițiile unei formulări/ reformulări adecvate a conceptelor religioase, cât și a celor nonreligioase (‘resemantizate’ din perspectivă creștină). Această adecvare echivalează adesea cu recunoașterea rolului esențial pe care limbajul tradițional îl are în redarea cât mai autentică a principalelor concepte și învățături creștine (în speță, ortodoxe). Este concludentă în sensul celor afirmate poziția forte pe care termenul „tradițional” continuă să o dețină în literatura bisericească ortodoxă, în acest context, un procedeu discursiv (reformularea) putând fi văzut (și) ca marcă a conservatorismului lingvistic al textului catihetic elaborat în mediu confesional ortodox. La antipod, apelul la neologism constituie, în aria didactică laică, o premisă aproape sine qua non pentru transmiterea adecvată a unor cunoștințe.

1.2. Discursul estetic în varianta literară religioasă vs discursul estetic în varianta literară laică a limbii române (actuale)

Câmpul discursiv religios estetic presupune, printre altele, o actualizare sui-generis a funcțiilor lingvistice. Ceea ce particularizează în primul rând acest spațiu discursiv, sub acest aspect, este așa-numita funcție liturgico-teologică (impropriu denumită de către unii cercetători în domeniu drept funcție magică), a cărei semnificație se precizează în relație cu dimensiunea sistemică a discursului religios, un discurs care afirmă un cuvânt lucrător, adeveribil, realizant, altfel spus un cuvânt cu capacitatea de a institui o „modificare contextuală”, mediată prin puterea Sfântului Duh. O astfel de „modificare contextuală” (în ordine existențială comună, în contingent), cu care se soldează intervenția Duhului Sfânt, este și produsul estetic, opera de artă. Conceperea creației ca act inspirat (insuflat de la Duhul Sfânt) justifică necesitatea decriptării mesajului textului estetic religios – în calitate de valoare-semn – din perspectiva „ermineuticii Duhului”. Este vorba, în ultimă instanță, despre implicațiile pe care o anumită „premisă” le are în contextul receptării unei opere: în câmp discursiv sacru (spre deosebire de situația discursivă identificabilă în arie laică), poetului îi revine rolul de enunțiator, însă numai într-un plan secund, în realitate invocarea lui Dumnezeu reprezentând replica dată de uman la o chemare (emitere) originară, primordială a Divinității.
În aceeași ordine de idei, prezintă relevanță modul specific de valorificare a funcției expresive (funcția emotivă). Este vorba mai exact despre o manifestare sui-generis a subiectivității, care susține o redefinire a conceptului de „liric”, în sensul că, în acest cadru discursiv, asistăm la o deplasare a centrului de greutate de pe pers. I pe pers. a II-a (cea a interlocutorului divin). În creația (lirică) religioasă, funcția expresivă este oarecum deturnată de la rosturile ei, așa cum sunt promovate acestea în arie literară laică: eul liric religios nu poate fi conceput în afara insuflării venite de la Duhul Sfânt, în acest context subiectivitatea fiind modelată în mod covârșitor în funcție de rolul pe care Divinitatea îl ocupă în viața omului. Aspectul se cuvine a fi înțeles în relație cu smerenia orantului, concept considerat în lucrările de teologie drept „premisă ermineutică” sau, altfel spus, o condiție sine qua non pentru accederea la cunoașterea autentică. Poezia, ca artă a afectului și a frumosului, devine spațiul adecvat de manifestare a credinței în Dumnezeu, credința, la rândul său, fiind premisă esențială a cunoașterii; în acest sens, nu este lipsit de semnificație faptul că opera estetică este desemnată adesea, în câmp discursiv religios, prin sintagma cântare cu înțelegere.
Atât poemul psalmic, cât și rugăciunea creștină, creații repezentative pentru spațiul poeziei retorice, implică un cod sincretic de performare, ceea ce legitimeză catalogarea acestora drept texte-acte. Sincretismul – în manifestarea sa estetică (constând din asocierea limbajului mai multor arte, în speță, poezia, muzica și o anumită artă dramatică) și non-estetică (complinirea verbalului prin paraverbal și non-verbal/ gestual) – poate fi văzut ca argument al arhaicității acestui gen de creații, trăsătură relevantă prin raportare la aria literară estetică laică. Același fenomen – cultivat cu fervoare în spațiul artistic laic contemporan (în speță, postmodernist) – prezintă însă cu totul alte resorturi, fiind ilustrativ pentru o ars aesthetica particulară, asumată și promovată ca atare.
Discursul scripturistic psalmic și cel al rugăciunii creștine sunt cadre specifice de manifestare a metatextualității. Astfel, multe creații se pot defini ca ars poetica, din care transpare conștiința unei justificări estetice a realității. Într-un asemenea context, capătă acoperire, în perspectivă semiotică, conceptul de ‘reformulare’: dacă finalitatea (esențială) existenței umane corespunde unui ideal livresc, atunci realitatea fenomenală nu este altceva decât un pretext pentru o a doua realitate, cea reconstruită, reformulată, prin intermediul filtrării estetice a celei dintâi. Am putea identifica aici un punct de întâlnire a celor două tipuri de estetică lirică (cea religioasă, respectiv cea laică) și, implicit, un argument în favoarea marcatei modernități a literaturii elaborate în mediu cultural religios. Însă, dacă această „conștiință metaliterară” se manifestă în discursul religios oarecum involuntar, fiind subsumabilă în mod esențial unei finalități specifice, etico-teologice, în spațiul literaturii laice, dimensiunea metatextuală/ metatextualității este cultivată în mod programatic, fiind, cu alte cuvinte, expresia unei arte asumate ca atare.
Observațiile formulate se susțin și în ceea ce privește fenomenul intertextualității, definibil în termeni specifici în limitele cadrului discursiv religios, unde – dincolo de funcția livresc-gnoseologică (admisibilă inclusiv pentru spațiul literaturii laice) – constituie, în primul rând, un „indiciu” important al dogmatismului textului religios și, implicit, al gradului semnificativ de fidelitate al scrierilor religioase față de Tradiție.
Spațiul estetic asumat/ promovat prin creația (lirică) elaborată în mediu religios este ilustrativ pentru un bogat și complex tezaur semiotic cu totul și cu totul particular. Prezintă relevanță în sensul celor afirmate multitudinea de imagini, constitutive ale unei noosfere specifice, condensate în substanța a numeroase structuri figurative semantice (așa-numitele metasememe). Aceste imagini, puternic impregate religios, poartă, în special în limitele cadrului discursiv psalmic, amprenta unei epoci arhetipale, în care este plasat dialogul omului cu Divinitatea. Sunt elocvente în acest sens, câmpurile conceptuale (izotopiile) delimitate și analizate de noi cu exemple corespunzătoare fiecărei noțiuni în parte. Ne-au reținut atenția nu numai structurile evocând universul casnic, rural (relevant pentru o civilizație arhaică, rustică, o civilizație a îndeletnicirilor primitive etc.), ci și o serie de paradigme culturale, ocazie cu care am insistat asupra comparațiilor livrești (în speță, structuri zoonimice și fitonimice de sorginte mitologică, „reiterate” în spațiu religios, dar și structuri de esență religioasă, precum și constrcuții evocatoare ale spațiului oriental).
Natura cu totul aparte a textului sacru (în speță, scripturistic psalmic), un text pus sub semnul ambiguității (impreciziei) semantice, dar și sub cel al unei hermeneutici aparte („ermineutica Duhului”) reclamă o adecvare specifică a procedeelor stilistice, puse în slujba unei finalități specifice (instituirea comuniunii cu Dumnezeu). În relație cu o astfel de realitate se cuvine să înțelegem, de pildă, valorificarea constantă a unor procedee cum sunt hiperbola, paradoxul (în calitate de figuri de conjuncție) sau a unor figuri aparte, desemnate, în literatura de specialitate, drept figuri revelatorii antropomorfice.
O constantă, regăsibilă în mod egal în cele două spații discursive religioase (cel biblic (psalmic) și cel al rugăciunii ortodoxe) și având rolul de a individualiza acest univers semiotic, prin raportare la cel circumscris sferei literare laice, o constituie organizarea dichotomică a realității (cf. ‘Dumnezeu’/ ‘diavol’, ‘bine’/ ‘rău’, ‘cer’/ ‘pământ’, ‘viață’/ ‘moarte’ etc...); aspectul se cuvine a fi înțeles în relație cu latura profund didactică a discursului religios, inclusiv a celui reprezentativ pentru codul textual estetic.
La nivel structural, în ambele texte, predilecția pentru cultivarea metagogei, considerată de noi o subspecie a metaforei explicite, nu poate fi separată, în opinia noastră, de felul în care actul rugăciunii este conceput de către psalmist sau de către orantul creștin, anume ca o cale de intrare în dialog cu Dumnezeu: limbajul plastic are darul de a facilita (în sensul de a face accesibilă) o astfel de comunicare-comuniune. Metagoga nu este însă apanajul exclusiv al spațiului discursiv religios, fiind cultivată în poezia românească laică, îndeosebi în etapele mai vechi de dezvoltare a acesteia. Și din perspectiva acestei afirmații se susține o anume arhaicitate stilistică a cadrului discursiv sacru.
Cum remarcam supra, actul estetic promovat în spațiu religios, este prin excelență unul subordonat unui ideal etico-teologic, în ultimă instanță acest ideal putându-se formula în termenii unei finalități de natură gnoseologică. În această ordine de idei, fără a intra în contradicție, esteticul și eticul (teologicul) coexistă, cel dintâi fiind, de fapt, una dintre formele de promovare a celuilalt, într-o formă specifică, anume aceea a structurilor conceptualizate (v., de pildă, în discursul psalmic, definirea constantă a „Divinității” prin metafora luminii, metaforă reiterată și în cadrul discursiv al rugăciunii ortodoxe etc.).
O caracteristică discursiv-stilistică importantă în limitele cadrului liric religios (în speță, în câmpul discursiv al rugăciunii creștine ortodoxe) este reprezentată de frecvența remarcabilă a derivatelor cu prefixul negativ ne-. Aceste structuri, relicve ale unor tipare arhaice (ilustrative, deci, pentru fenomenul continuității lingvistice), se cuvin însă a fi analizate inclusiv din perspectivă stilistică, mai exact în calitate de structuri stilistice puse în slujba unei retorici a smereniei (discursivizată... litotic), văzută de noi ca o formă particulară de manifestare a strategiei politeții pozitive, în contextul dialogului omului cu Dumnezeu (este ilustrativă în același sens și fervoarea cu care este cultivată interogația retorică). Deși frecvent exploatate și în textul (liric) laic modern, derivatele negative prezintă aici cu totul alte conotații (fundamental estetice).
O poeticitate aparte derivă din cultivarea frazei solemne, sentențioase, în contexte în care se recurge la sinecdocă sau/ și la metonimie. O serie de tipare de acest gen evocă, în special, în limitele cadrului discursiv psalmic, structuri lingvistice primare (arhetipale), cărora li se asociază (și) un grad mai mare de afectivitate. Aspectul semnalat este deplin concordant cu latura didactică promovată prin literatura religioasă.
Specificitatea cadrului discursiv religios se verifică pregnant și la nivelul figurilor de construcție valorificate aici. Menționăm în primul rând numeroasele structuri definite de noi drept catalizatori mnemonici: refrenul, repetiția anaforică, anadiploza, paralelismul sintactic, acrostihul ș.a. Paralelismul sintactic nu este numai structura care dă întreaga măsură a măiestriei artistice a creatorului psalmic, ci și acel tipar care exprimă particularizarea stilistică maximă a acestui poem veterotestamentar (deși structuri similare apar și în textul rugăciunii creștine). De remarcat și faptul că, adesea, în cadrul discursiv religios, un asemenea tipar sintactic are un... „pandant” în plan etic; aspectul este ilustrat în special prin structurile de paralelism sintactic antonimic, în care sunt dezvoltate concepte opozitive, cu relevanță pentru dimensiunea didactică a textului religios. În ceea ce privește poezia modernă laică, am putea spune că astfel de figuri de construcție (cu rol mnemonic) sunt cultivate mai degrabă izolat și îndeosebi (chiar exclusiv) în anumite tipuri de poezie (de regulă, în cele cu pronunțat caracter retoric sau în creațiile postmoderniste în care valorificarea unui astfel de tipar se face în scop... deconstructiv-parodic).
În special în câmpul discursiv psalmic, „evitarea” relaționărilor sintactice prin conectori (subordonatori) poate fi analizată în relație cu caracterul arhaic al sintaxei poemului psalmic. Acest gen de performative implicite se asociază însă și cu anumite efecte stilistice, constând în primul rând în caracterul profund sentențios, solemn al tonului. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, acest tip de sintaxă slujește (involuntar?) acelei ambiguități semantice funciare a textului sacru. Fenomenul – intens valorificat și în poezia laică modernă – are justificări exclusiv de natură estetică (ambiguitatea cultivată în mod programatic).
O interpretare relativ similară poate fi admisă și în cazul construcțiilor eliptice (de predicat). Dincolo de a fi (doar) expresia unui tipar lingvistic conservator, fidel originalului slavon avut la dispoziție, acest tip de frază, pentru care manifestă o predilecție evidentă textul biblic (psalmic), reflectă foarte probabil o structură lingvistică elementară, specifică etapelor primare de dezvoltare a limbilor. Acest gen de frază se asociază însă cu o anume solemnitate, care, în ultimă instanță, poate fi definită drept una dintre particularitățile stilistice esențiale ale textului religios, în speță biblic. Redundant să mai precizăm că, în cadrul liric laic modern, fenomenul în discuție are alte „conotații” (pur estetice): cultivarea voită (programatică) a frazei nominale este văzută ca susceptibilă de a genera într-un grad superior poeticitatea unui text.
Construcțiile apozitive reflectă o altă particularitate a sintaxei primare, dominată, se pare, de un tipar apozitiv. Acestea îndeplinesc un rol specific în cadrul discursiv religios, unde reprezintă mai exact o strategie discursivă căreia i se subordonează o anumită intenție de comunicare, bunăoară preaslăvirea lui Dumnezeu (am vorbit, în acest sens, despre o reformulare apozitivă).
Chiasmul, fapt de limbă arhaic, reprezintă în același timp o particularitate stilistică specifică cadrului discursiv estetic religios. Relevanță în același sens prezintă și construcțiile sintactice intensive (construcțiile genitivale cu valoare superlativă ocurente în textul veterotestamentar, dar și în textul rugăciunii creștine, construcțiile cu acuzativ intern). În varianta literară laică a românei, astfel de structuri au fost „trecute” în registrul popular și familiar, altele fiind evitate în condițiile în care sunt percepute ca repetitive și neeufonice. Poezia postmodernistă valorifică însă uneori și astfel de tipare intensive, cel mai adesea cu finalitate parodică.
Un punct de intersecție între cele două universuri discursive lirice (religios, laic) pare a fi constituit de ferventa valorificare a construcțiilor cu dativ adnominal; însă, dacă în spațiul laic această structură este exclusiv una stilistică (valorizată astfel în temeiul caracterului arhaic, generator de expresivitate, al tiparului respectiv), în câmp religios, construcția menționată are dublă valoare, stilistică și lingvistică (un tipar păstrat în textul religios modern grație conservatorismului de principiu al acestui tip de literatură).
Construcțiile tautologice se explică prin limba originalului avut la dispoziție de versiunile religioase moderne, dar acestea sunt relevante, în același timp, și pentru una dintre particularitățile definitorii ale stilului bisericesc, așa-numita „insistență prin repetare”. Aspectul este elocvent pentru definirea discursului religios (textul psalmic și rugăciunea creștină) drept discurs retoric. Paralelismul sintactic sinonimic reprezintă forma estetică (poetică) desăvârșită de actualizare a ‘tautologicului’, în special în poemul psalmic. În aceeași ordine de idei, metabola, alături de și cu funcție intensificatoare constituie alte două mărci stilistico-discursive puternic individualizatoare ale acestui cadru estetic.
Profilul stilistico-discursiv... complet al celor două tipuri de creații estetice religioase nu va putea fi conturat în mod obiectiv în condițiile ignorării unei componente specifice, anume cea dramatică. Prezintă relevanță în acest sens definirea atât a psalmului, cât și a rugăciunii creștine drept discursuri monologale adresate. Evident, o anumită dimensiune dramatică este recognoscibilă inclusiv în spațiul liric laic, însă această coordonată prezintă, în economia ariei lirice religioase, atributul constanței, impunându-se a fi înțeleasă în relație cu dialogul funciar al omului cu Dumnezeu. Este un dialog sui-generis, desfășurat între două instanțe aparținând unor planuri ontologice asimetrice (context în care caracterul predeterminat tensionat al comunicării capătă conotații specifice pregnante) și care devine posibil în condiții cu totul particulare (străine ariei culturale profane), anume în contextul emoției religioase, al revelației. Instituirea comunicării-comuniune ‘om – Dumnezeu’ presupune de asemenea forme specifice de materializare: așa-numitele encomioane interesate, valorificarea strategiei smereniei, actul spovedaniei căruia, în cadru profan, îi corespunde actul de confesiune (realizat către o instanță non-divină) ș.a.m.dep.
În această ordine de idei, putem spune că dimensiunea lirico-dramatică a textului religios liric este guvernată de natura conținutului specific al acestui gen de creație.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!