În economia unui text (în speță, religios), poeticitatea (relevanța poetică, estetică) unui epitet se precizează foarte adesea, dacă nu chiar în mod constant, în relație cu un context minimal, mai exact în limitele unei unități frazeologice (sintagme), în componența căreia intră un centru/ regent substantival și adjectivul subordonat acestuia; în felul acesta se relevă nu numai valențele estetice ale adjectivului respectiv, ci și – fiind vorba despre cadrul discursiv religios – conținutul teologic al acestuia.
Este un loc comun în bibliografia de specialitate faptul că efectul estetic se naște dintr-un anumit imprevizibil al asocierii sau, altfel spus, asocierea unor termeni care aparțin unor izotopii diferite este susceptibilă de a genera poeticitatea unui text. Aspectul este susținut, în cazul literaturii didactice ortodoxe, în primul rând, prin structurile care, fără a prezenta un grad maxim de „tehnicitate”, au relevanță inclusiv în plan conceptual: trup luminos și plin de slavă, viață înflorită de virtuți, cuvântul viu și lucrător, pâinea cea trupească vs pâinea cea sufletească ș.a.m.d. Interesant este faptul că sunt chiar unele epitete propriu-zis „tehnice”, care dobândesc valențe estetice prin apariția într-un context minimal, mai exact în condițiile asocierii cu substantive-metaforă; a se vedea, de pildă, pruncie duhovnicească, creștere ~ sau bărbăție ~. În aceeași ordine de idei, este ilustrativ și adj. dumnezeiesc utilizat în textul catihetic nu numai cu semnificația (tehnică, proprie) „a/al... lui Dumnezeu”, ci și cu accepție superlativă (cf. „divin, măreț”). Conotații în plan estetic au și asocieri de genul: cinstit Trupul/ Sângele lui Iisus sau păstor îmbunătățit, în cazul cărora nu putem să nu remarcăm (situându-ne pe pozițiile unei receptări... laice) un anume „inedit” al asocierilor; de fapt, astfel de imagini constituie „apanajul exclusiv” al contextului religios, fiind structuri poetice circumscrise unui anumit sistem teologic. Nu mai vorbim despre sintagme precum Biserica luptătoare vs Biserica biruitoare, a căror încărcătură estetico-teologică este evidentă. Expresivitatea unor derivate negative – de altfel foarte bine reprezentate în manualul catihetic ortodox – se cuvine a fi înțeleasă în relație cu procedeul (discursiv-estetic) – de a reda un anume concept prin negarea opusului semantic al acestuia (de pildă, noțiunea de „adevărat” este redată prin negarea lui mincinos, cf. nemincinos). Este, de altfel, o formă discursiv-litotică , valorificată în cadrul didactic al textului catihetic în scopul transmiterii învățăturii creștine.
Multe dintre construcțiile cu epitet, ocurente în cadrul discursiv catihetic, sunt percepute însă a fi reprezentative pentru categoria așa-numitelor structures figées. În acest context, epitetul (tehnic) este unul predictibil (în interiorul câmpului discursiv religios), sintagma respectivă putând fi calificată, în consecință, a avea un anume grad de clișeizare, ca în exemplele: viață duhovnicească, Biserica sobornicească, Biserica apostolească, plan dumnezeisc, har dumnezeiesc, tron dumnezeiesc (v. supra, contextele citate), la care se pot adăuga și altele: păcat strămoșesc (ex.: „... El S-a zămislit fără păcatul strămoșesc cu care se zămislesc toți oamenii”, ÎCO 1992: 96), rugăciune stăruitoare (ex.: „Rugăciunea stăruitoare este ‘securea deznădejdii’”, Sf. Ooan Scărarul, apud ÎCO 1992: 191), rugăciunea Domnească („Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebește prin puterea ei, prin ușurința de a fi înțeleasă și prin bogăția cugetărilor ei”, ÎCO 1992: 212), păcat drăcesc („Cine ocărește pe Dumnezeu, pe sfinți, lucrurile și persoanele sfințite, [...], acela hulește pe Dumnezeu; păcatul lui este fără de iertare și se cheamă păcat drăcesc” (ÎCO 1992: 216) ș.a.m.d.
Clișeizarea poate fi admisă inclusiv pentru contextele în care epitetul apare singur (ca element component al predicatului nominal), iar nu pe lângă un substantiv cu care să formeze o structură fixă. Sunt relevante în acest sens, de pildă, epitetele mariologice plină de har, binecuvântată, pururea Fecioară ș.a., preluate ca atare de textul catihetic din literatura biblică (evanghelică): „A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se și numind-o ‘plină de har’ și ‘binecuvântată între femei’ (Luca 1:28, apud ÎCO 1992: 93). Dumnezeu (în fiecare dintre cele trei ipostasuri ale Sale) este etern, atotputernic, atotștiutor,..., atribute ce nu se pot aplica ființei umane (care se definește prin antonimele corespunzătoare: trecător, limitat ca forță și cunoaștere etc.): „... Sfântul Duh este întru totul egal cu Tatăl și cu Fiul, fiind ca și Ei veșnic, atotputernic, atotștiutor, pretutindeni de față,...” (ÎCO 1992: 111) ș.a.m.d.
Aspectele menționate nu alterează însă textul religios (didactic) în profunzimea și în autenticitatea sa, ci reprezintă, mai degrabă, un fapt firesc, ce poate fi consemnat, de altfel, într-o măsură mai mică sau mai mare, în toate domeniile terminologice: crearea unui aparat terminologic aferent unui anumit domeniu semantico-onomasiologic antrenează în mod aproape inevitabil și vehicularea unei „limbi de lemn” , o limbă a formulelor fixe, „tocite” prin uzul constant, fidel, lexicalizate în mod fundamantal la nivelul unor adjective/ adverbe-epitete . În cazul textului elaborat sub auspicii religioase, conceptul se impune a fi nuanțat. Astfel, recurența deosebită a unor structuri fixe, în acest cadru discursiv, nu va putea fi analizată în mod obiectiv în condițiile ignorării statutului aparte al acestui tip de literatură, o literatură dogmatică. Este, de fapt, factorul care se impune a fi luat în considerare inclusiv pentru legitimarea caracterului marcat intertextual/ interdiscursiv al scrierilor religioase: transmiterea nealterată a adevărului de la origini nu este garantată decât în condițiile fidelității (absolute) față de un fond originar de semnificații, ceea ce echivalează, într-o serie de situații, inclusiv cu fidelitatea față de o serie de structuri semnificante. Atfel spus, modul particular de selecție a cuvintelor și de asociere a acestora în plan sintagmatic reprezintă un aspect esențial, relevant nu numai pentru o „poeticitate de suprafață”, ci chiar pentru o „poeticitate de adâncime”, în măsura în care (doar) o anumită structură (și nu alta) este aptă să comunice un anumit conținut nedistorsionat. În acest context, de pildă, păcat s-a asociat motivat/ nearbitrar (mai exact în conformitate cu legi semiotice proprii elaborării și ființării textului religios) cu adjectivul drăcesc, la fel cum har „a impus” vecinătatea lui dumnezeiesc ș.a.m.d. Rezultă că, în economia scrierilor religioase (în speță, în textul catihetic), formulele mai mult sau mai puțin clișeizate reprezintă chiar o... necesitate, fiind vorba despre tipare adecvate de transmitere a unor precepte/ învățături creștine.
În concordanță cu aceste observații, considerăm că textul religios (în speță, textul catihetic) nu poate fi... dat ca exemplu de literatură care vehiculează o... „limbă de lemn” . Pot fi aduse, în acest sens, cel puțin trei argumente: a) acest cadru discursiv nu mizează în niciun caz pe valorificarea unor construcții bombastice, pur formale, goale de conținut (deci, cu relevanță semnificativă minimă), ci, dimpotrivă, transmiterea învățăturilor creștine presupune (printre altele) apelul la numeroase figuri conceptuale cu funcție gnoseologică; b) nu se poate vorbi nici despre manipularea auditoriului (obiectiv circumscris în mod fundamental unui text care face apel la o limbă de lemn), deși, pe alocuri, textul catihetic include secvențe relevante pentru articularea unui discurs hegemonic; nu aceasta este însă finalitatea esențială a unui astfel de text, ci aceea condensată în obiectivul docere et persuadere; c) limba textelor religioase (în speță, a manualului catihetic ortodox) nu este una încremenită și am vorbit, în acest sens, despre o „dinamicitate specifică” a textului ortodox (v. supra, 1.2.5.1., dar și Teleoacă 2008).