Campanie. Grupuri de interese încearcă să-și adjudece ciolanul (ăla care a mai rămas). Nu mai e nimeni convins că mai există și alte motive, altele decât fomița după putere, dorința proprie de confort obținut cu minim de efort, sau parvenire, interesul pentru mațul plin, lăcomia fără limite și nu în ultimul rând orgoliul. Personal, sunt de acord cu un singur lucru: cineva trebuie s-o facă și p-asta: chipurile, să conducă. Apare evident o întrebare legitimă, zic eu: să conducă, ce? Mai bine zis, pe cine? Mai avem o țară? Neee…, asta s-o crezi tu! Sălășuim într-un veritabil “no man’s land”, în care cu foarte mici excepții suntem doar niște umili consumatori de resturi, carne de tun (la nevoie) și o bătaie de joc, niște păpuși fără minte, în mâna unor păpușari care și-au cumpărat demult sforile cu care să-și exercite jocul.
Manipulați pe față, sau din umbră, vânduții noștri se mai pot lăuda cel mult cu un smalț de protecție anticorozivă, deși la drept vorbind dau dovadă de o naivitate înfiorătoare crezând că sunt cu adevărat protejați făcând și participând la mascarada de fațadă. De ce? Simplu: rotiță fiind într-un angrenaj care favorizează un anumit grup, deranjezi automat celelalte grupări. A fi politician român în ziua de azi , presupune cu adevărat să accepți din start ideea de neprincipialitate, forțat fiind să faci niște compromisuri care numai diplomație nu se mai poate numi, altfel ești terminat din fașă, sau complet expus. Cine chiar crede că s-ar putea descurca sub o atare presiune, ori este un naiv incorigibil, ori un încrezut fără margini. Interesantă mi se pare în această configurație poziția unui accidentat. Accidentatul este idiotul care încă crede că accesând această scurtătură numită politică, neținând cont de toate aceste ițe în care se leagănă nebalansat, și-a rezolvat din principiu problemele legate de subzistență. Un fel de “am pus-o”, îndoielnic în opinia mea, pentru că exemple de “dizgrații” vedem tot mai des. Până și hoții ordinari au mai mult creier decât ăștia, pentru că-și asumă un risc cât de cât calculat. Deosebirea de fond între accidentați și cei din urmă este că primii numai cred că sunt în umbră, în realitate monitorizarea lor este făcută pas cu pas. La rece, nu e deloc rău că se întâmplă asta, atâta timp cât te pretinzi funcționar public. Din punctul ăsta de vedere, greșeala persistentă pe care am remarcat-o eu, este că se exploatează prea mult din spatele cortinei deraierile generate de cele mai multe ori de propriile tare și lăcomii, care nu întârzie să apară, pentru că și ceasul ticăie, iar accidentatul trebuie să profite cât mai mult, nu? Accidentații nu au loc la masa păpușarilor niciodată. Partea nasoală e că ei îngroașă infrastructura schemei, fiind ventuzele cu cel mai mare randament (nu numai numeric) într-un “octopussy” în care cel mai bine hrănit e capul și ochii care văd tot, sau aproape tot. Accidentatul, la înaintare, oricând e dispensabil și exact asta se face când urmând firul “venos”, adică acel “follow the money”, riști să dai de vreo “cavă”. Chiar și asta ține de democrație. În ciuda sărăciei, “ochilor” (oricât de supărător ar părea) ar trebui să li se asigure absolut toate condițiile, să nu fie tentați vreodată să privească chiorâș, iar obiectivitatea lor să fie maximă. Asta presupune ca în instituțiile aferente selectivitatea să fie avansată și de principiu, deci nepolitizată și absolut independentă. “Incoruptibilii” a fost un film extrem de frumos, l-aș vedea oricând în reluare, și sincer, în opinia multora e una din chei. De altfel, momentul ales să-și facă simțită prezența nu e deloc prost ales. Mai bine mai târziu, decât niciodată.
Cred și susțin că o atenție mult mai mare trebuie acordată acestor “accidentați”, care trebuie identificați cu maximă acuratețe chiar înainte ca veleitățile lor persuasive, parșivitate incomensurabilă, să-i propulseze în pas de defilare exact acolo unde n-au ce căuta, neam! Să-i zicem un fel de profilaxie a bolilor care vor urma. Abia atunci, un “capo di tutti capi”, incoruptibil, poate c-ar avea vreo șansă să se laude că a găsit culoarul să mai poată îndrepta ceva, să-l putem numi cu mândrie politician adevărat. Oricum, de unul singur nu va reuși niciodată, nimic, deci are clar nevoie de o structură. Pesimist, pentru că prostia e la loc de cinste în spațiul ăsta și cu o pondere exagerat de mare, nu îndrăznesc nici măcar să sper într-o eradicare a corupției, dar de noi depinde să contribuim printr-un vot de facto decent să diminuăm acest flagel care ne bântuie, susținut direct de interese meschine și involuntar (poate) de marea majoritate încă oarbă, dar să sperăm, totuși cu un oarece miros. Refuz să cred în absenteismul principialității și o lume exclusiv a nevertebratelor. Apartenența politică la momentul actual este pur iluzorie, efectul va fi aproape același (conducând la sărăcie) dacă aceste ipochimene strecurate în sistemul (actualmente virusat) nu vor fi identificate și înlăturate, purificând astfel algoritmul, redând mai mult, sau mai puțin, prin acest umil aport, legitimitatea logicii guvernării. Cine știe, poate o veni și vremea aia să ne mândrim cu adevărat cu aleșii noștri. Până una, alta, luxul (singurul rămas) de a-mi permite să fiu naiv și optimist nu mi-l ia nimeni, sper…